Revenire

La Buşteni, toamna a venit mai de mult, într-o zi de iulie. Eu m-am întors însă mai tîrziu, cu prima ploaie mocănească de toamnă tîrzie, la început de septembrie. Am stat cîteva zile pe prispă, privind negurile din Valea Albă şi încercînd să mă dumiresc ce-i cu mine, apoi am început să mă uit în dreapta şi-n stînga, să văd ce s-a mai petrecut pe lumea asta şi să mă reobişnuiesc, avid, cu ţărişoara noastră. Am pornit-o mai întîi spre pădure, nesătul de miresme şi privelişti de care fusesem privat multă vreme. Pe drumeagul ce urca spre Gura Diham m-a întîmpinat o fetiţă de vreo patru-cinci ani, plîngînd de mama focului şi ţipînd printre sughiţuri la tatăl ei că vrea la Bucureşti. De ce, Katy? Că acolo am calculatoooor!... Zîmbesc şi dau să ies din pădure, spre Valea Cerbului. A fost însă dificil, aş spune chiar neplăcut, să străbat liziera de căcaţi a Munţilor Carpaţi. Privită de jos, din vale, e ca un fel de linie punctată, igienic-rozalie, care tiveşte marginea pădurii cît vezi cu ochii. În vale, peste sutele de corturi, se ridică un miros greu de gunoaie fermentate, prin care îşi face loc, din cînd în cînd, o boare firavă de mici. Bariera de la intrarea în vale este ridicată. Doar iarna, înainte de sărbători, Primăria postează acolo un funcţionar care ia banii de la fiecare maşină ce urcă pe Valea Cerbului. Oare de ce? Nu-mi bat capul şi mă întorc acasă, unde încep să răsfoiesc presa. Se strînsese din belşug, dar soţia mea îmi făcuse o selecţie bine dozată şi cît mai puţin indigestă. Mă scufund din primele minute în "dosariadă". Nu înţeleg nimic. N-am înţeles de la început care este viziunea noastră asupra comunismului, memoriei, uitării şi răscumpărării acestuia. Să scrutăm vremurile comuniste de ce? Ca să nu se mai întîmple? Ca "ăia" să nu ne mai conducă şi acum? Ca să ce? Fiecare ţară postcomunistă a făcut o alegere sau alta, mai bună sau mai proastă, mai corect pusă în practică, sau nu. Doar în Cotidianul găsesc ceva despre aceste alternative, din alte ţări foste surori, care la noi par a se topi laolaltă într-o evidenţă confuză: trebuie să terminăm definitiv cu comunismul! Credeam că acest lucru era clar din decembrie ’89. Bine, o luăm de la capăt. Nu putem răspunde însă coerent nici de data aceasta dacă nu ne gîndim cît de cît consecvent încotro vrem să o apucăm, ce fel de societate proiectăm să fim. Fără un proiect de societate, un proiect de lustraţie rămîne un gest politic îndreptat doar spre trecut şi ca atare fără viitor. Dintr-o pagină de ziar îmi surîde un trecut plin de viitor: nu se poate, e tovarăşul Morega! Închid ochii şi îmi aduc aminte: Novaci, anii ’80, la fiecare început de şcoală părinţii trebuiau să aducă zece ouă la "contracte" pentru ca să aibă dreptul de a cumpăra un caiet dictando, o găină pentru aia, nu ştiu cît lapte pentru aialaltă, pentru ca tovarăşul Morega, şef la "cooperaţie", să cîştige astfel şi anul acesta întrecerea socialistă. Şi o cîştiga de fiecare dată! A cîştigat şi de data asta, se pare, căci, iată ce scrie la ziar, domnul Morega a fost propus mare consilier al primului-ministru. (Peste cîteva zile am aflat la televizor că partidul s-a răzgîndit şi l-a păstrat doar lider liberal al Gorjului.) Alături, poza Monei Muscă pe cale să fie exclusă din partid. Poate că am lipsit prea mult, dar e ceva ce-mi scapă în toată această poveste. Deci şi tu o aperi pe madam Muscă? Îmi scapă o înjurătură: tu nu vezi că nu asta e problema, ci lipsa criteriilor de judecată!? Ca să nu mai spun că... Tac şi pun ziarele în garaj, taman bune pentru a aprinde cu ele viitorul grătar. Schimb presa pe carte şi merg pînă la Sinaia la librărie. Iată, în sfîrşit, de cînd aşteptam o astfel de lucrare: Intelectualii publici din România de după 1989, de Adrian Gavrilescu! O cumpăr, alerg acasă şi mă pun pe citit. La pagina 67 aflu că soţia mea îmi este nevastă, iar la pagina 69 că s-ar putea ca şi reciproca să fie valabilă. Nu aflu însă dacă asta e de bine sau de rău. Şi nu prea mai aflu nimic altceva demn de reţinut, întreaga carte fiind la acest nivel subtil de acribie documentară. Taci din gură şi zi mersi, ai văzut ce le-a făcut tuturor celorlalţi! Ce le-a făcut? Chiar nu înţeleg, dacă îţi petreci timpul trăgînd de limbă administratorul de bloc şi pe doamna cea grasă de la personal, bineînţeles că este imposibil să nu nimereşti şi nişte picanterii secrete, dar asta nu se cheamă sociologie, Bourdieu român, nu se cheamă nimic! Eu n-am rămas decît cu un iz plăpînd şi puturos de frustrări pitice, pe care mă duc să mi-l clătesc cu o gură de vin roşu de Tohani. Ce amintiri, de cînd n-am mai băut aşa ceva! Hm, şi-a schimbat numele: Sînge de taur. Şi o prezentare: "Fetele din schimbul 3 îi mulţumesc producătorului pt. că Gigi de la sculărie a băut Sînge de Taur. Sînge de taur, bun pentru femei, dacă-l beau bărbaţii!" Alo, domnu’ producător, acesta este un vin, v-i-n, poate nu pricepi, nu viagra săracului pentru visele de taur comunal ale lui Sculărică din schimbul trei! Refuz să mai beau, mă întorc pe prispă să privesc negurile din Valea Albă. De sus, de sub crucea de pe Caraiman, aud vocea poporului român spunîndu-mi verde-n faţă: Sculărică c’est moi!