Relativitatea științifică
GPS-ul, sistemul de poziționare american (Global Positioning System) despre care astăzi se discută intens legat de războiul din Ucraina, în ideea că Rusia ar putea fi deconectată de la el (deși oficialii de la Moscova susțin că au propria alternativă), a fost la început o aplicație strict militară. Ulterior, sistemul a fost extins pentru utilizare universală și astăzi este, cum știm, o facilitate tehnologică folosită pe scară largă în domeniul civil. Ceea ce poate se știe mai puțin este că acest sistem, care se bazează pe semnale trimise și primite de la sateliți artificiali, nu ar fi putut funcționa dacă n-ar fi existat teoria relativității a lui Albert Einstein. Precizia sistemului se bazează pe aplicarea unor corecții relativiste la fizica newtoniană clasică. Fizicianul italian Carlo Rovelli – în cartea sa recent tradusă în românește la Editura Humanitas sub titlul Și dacă timpul n-ar exista? – dă un exemplu anecdotic despre cît de greu le e oamenilor normali să-și adapteze mintea la descoperirile revoluționare ale științei: „...cînd se punea la punct sistemul GPS, generalii americani responsabili de proiect nu reușeau să creadă în relativitatea timpului. Fizicienii le spuseseră că ceasurile plasate pe sateliți vor merge mai repede decît cele de la sol, dar... cum să iei în serios așa ceva? Cum să creadă un militar că timpul se scurge mai repede sau mai încet? Pentru mai multă siguranță, armata americană a testat sistemul cu două opțiuni: una cu corecții, cealaltă fără. Ce bănuiți că s-a întîmplat? Iată o ilustrare peremptorie a faptului că relativitatea generală e o teorie bine stabilită. Să nu crezi în predicțiile ei este o idioțenie”. E de prisos să mai observi că idioțenia generalilor poate fi și foarte costisitoare.
Rovelli amintește că oamenii și-au schimbat cu greu multe credințe, în ciuda demonstrațiilor clare ale unor oameni de știință vizionari. A trecut mult timp pînă cînd s-a încetățenit ideea că Pămîntul este rotund și nu plat (dar și astăzi apar destui idioți care susțin că e plat) sau pînă cînd s-a înțeles la un nivel cît de cît popular că nu Soarele se rotește în jurul Pămîntului, ci invers. La fel și cu teoria relativității, care, la mai bine de un secol după ce a fost emisă, nu este încă bine integrată în concepția despre lume a oamenilor obișnuiți. „Oamenii țin la ideile lor și nu și le schimbă ușor”, scrie Rovelli. Cu atît mai greu este de înțeles o teorie precum aceea a lui Einstein, care a modificat ideea despre știință în general. Teoria sa a făcut trecerea de la percepția din secolul al XIX-lea, potrivit căreia știința deținea adevăruri absolute și de necontestat, la aceea că știința e într-o continuă evoluție și mobilitate, că descoperirile de la un moment dat sînt doar relative. Dar, după cum observă fizicianul italian, adevărata forță a științei vine tocmai din capacitatea sa de a se îndoi mereu de propriile sale răspunsuri, de a-și descoperi și depăși mereu limitele. Lucrurile acestea s-au întîmplat de fapt mereu în istoria omenirii, dar succesul colosal al teoriei lui Newton a făcut ca o bună bucată de vreme ele să stagneze. Noile teorii științifice nu le anulează însă pe cele vechi, ci sînt doar reprezentări mai bune, mai complete ale lumii. Autorul semnalează aici un pericol: „Înflăcărarea exagerată pentru știința triumfătoare a pozitivismului secolului al XIX-lea a dispărut, mai ales datorită căderii newtonismului și a reflecțiilor dureroase asupra vieții limitate a teoriilor științifice. De altfel, reacția antitehnologică, la început, apoi și antiștiințifică, a unei anume filozofii continentale n-a făcut decît să accentueze separarea stupidă a celor «două culturi» (umanistă și științifică): o separare care duce la orbire față de complexitatea și bogăția concepției noastre despre lume.”
La fel ca într-o carte a sa anterioară, Șapte scurte lecții de fizică, Carol Rovelli își demonstrează talentul de a explica simplu și pe înțeles lucruri foarte complicate. De exemplu, te face să înțelegi cum percepțiile obișnuite despre spațiu și timp, care încă pentru majoritatea oamenilor sînt cele care decurg din teoriile lui Newton, vor trebui schimbate cu cele care rezultă din teoriile lui Einstein. De asemenea, fizicianul își poartă cititorii spre teoriile cuantice, și mai greu de înțeles, și mai puțin intuitive. Rovelli este unul dintre părinții teoriei gravitației cuantice cu bucle, un domeniu care ar putea la un moment dat să ofere o soluție la marea problemă din fizica actuală, aceea a incompatibilității care există între relativitatea generală (referitoare la spațiu, timp și gravitația din macrocosmos) și mecanica cuantică (legată de observațiile din microcosmos). O asemenea teorie ar putea părea ceva foarte complicat și cu totul de neînțeles pentru un nespecialist. Și totuși, autorul reușește, prin comparații pe cît de simple, pe atît de strălucite, să facă totul destul de accesibil.
Curajul lui maxim e însă acela, dat chiar de titlul cărții, de a supune cititorilor obișnuiți ipoteza că timpul ar putea fi doar o iluzie și că, cel puțin în fizica cuantică, el poate fi ignorat. Adică timpul n-ar mai fi ceva absolut, ci doar o legătură relativă de interdependență între anumite fenomene. Nici chiar ideea asta n-ar fi însă de ordin absolut, ci doar o metodă de lucru. Ai putea ameți de-a dreptul citind așa ceva, dacă prezentarea lui Rovelli n-ar fi atît de logică.
În altă ordine de idei, a gîndi totul în asemenea termeni relativi e o mare provocare într-o lume tot mai plină de minți absolutiste.
