Refuzul și frica de a mai fi om
E ca și cînd ai asista la stingerea unei specii. Și ești perfect conștient că faci parte din acest fenomen. De la o zi la alta, indivizii pe care îi recunoșteai după cîteva caracteristici precise dispar. Sau, mai bine zis, dispare ceva din ei. Au aceleași semnalmente, aceleași trăsături fizice, dar e evident că ceva fundamental din interiorul lor a dispărut. Ca și cum s-ar stinge lumina într-o casă. O forță misterioasă stinge, cu o viteză amețitoare, luminile din oameni. Sau se închid niște obloane, îndărătul ochilor. Individul continuă să se manifeste ca o ființă, dar e din ce în ce mai puțin una umană. Figura se pleoștește și împietrește așa. Privirile sînt o noapte nesfîrșită. Iar gesturile sînt mici explozii, mînate de o energie fluctuantă a instinctului.
Ceva s-a schimbat enorm în lumea noastră a ultimilor doi-trei ani. Energia străzii e altfel. Felul în care avem, dacă mai avem, un minim contact vizual s-a modificat profund. Traiectoriile pe care ne deplasăm se rigidizează, ca lovite de un vînt cosmic înghețat. Toți mușchii sînt tensionați în orice clipă. Iar mișcările noastre sînt fie unele robotice, fie niște sprinturi aidoma celor ale animalelor de pradă. Înțepenim cu mîinile pe claxoane, iar străzile de aici au devenit albii ale unor rîuri de ură. Vacarmul străzii noastre e complet diferit de haosul celei orientale. Acolo zgomotul conține și un cod de comunicare a prezenței sau a unor intenții. Aici e doar expresia unui urlet interior. A unei uri amestecate cu deznădejde. Șoselele, bulevardele, străzile, trotuarele, trecerile de pietoni au devenit piste ale unei competiții grotești, lipsite de orice miză. Șoferii se avîntă înainte, la lumina galbenă a semaforului, ca și cînd aceasta s-a transformat în semnul de start al cursei pentru a-ți păstra viața. A trece pe roșu a devenit, pentru noi, ca o gură de aer pentru cineva care se îneacă. E încununarea existenței. Te-ai descurcat și-ai reușit. În aceeași măsură, pietonii se reped la trecerea care le e dedicată ca și cînd dincolo de ea se găsește ultima bucată de pîine rămasă pe planetă după un cataclism. Nimeni nu se asigură, toți ne repezim înainte, ca la o bătălie finală.
A aștepta la rînd, undeva, s-a transformat într-un spectacol deprimant. E drept, n-am fost noi nici înainte vreo întruchipare a cultului pentru ordine. Dar în acești ultimi ani, dacă stai la rînd undeva, aștepți să intri într-un cabinet medical sau în biroul unui funcționar, dacă ești la un magazin, într-o stație de autobuz, în gară sau la metrou, simți o presiune cu totul nouă. În noi clocotește ceva care nu s-a exprimat pînă acum atît de vizibil, de agresiv. Ne sare țandăra de la orice. E suficientă cea mai neînsemnată scînteie pentru ca spațiul dintre noi, supraîncărcat cu ura și cu tensiunile pe care le conținem, să explodeze. Se vede limpede că sîntem gata oricînd să ne lovim. Parcă abia așteptăm să ne luăm la pumni. Iar cîtă vreme bătăile de toate felurile sînt transmise în buclă la televizor și în rețelele sociale, a pocni pe cineva nu e deloc un fapt ieșit din comun. Face parte, deja, din peisajul zilnic. A devenit firesc să vezi bătăi crunte și păruieli la școală. Face parte din meniul zilnic să înghiți la știri sau să auzi de la cunoscuți povești despre pumni în cap și picioare-n gură.
Iar fețele care defilează pe scena vieții publice sînt fundamental responsabile pentru această stare de fapt. În momentul în care vorbești zilnic în fața camerelor de luat vederi, iar vocabularul tău conține doar mitraliere, alinieri și execuții, amenințări și promisiuni de răzbunare „pă dujmani“, cînd de sub rînjetul „dă jmecher“ iese la lumină școala străzii, al cărei absolvent de frunte ești, cîtă vreme acesta e soiul care se perindă în lumina reflectoarelor, vom începe să credem cu toții că s-a dat liber la „cafteală“ și la „jmecherie“. Cum să arate spațiul public atîta timp cît vitrina lui e populată cu asemenea exemplare? Dacă la televizor e așa, înseamnă că ăsta e drumul pe care trebuie să-l urmăm cu toții. Văzînd zilnic așa ceva, e ca și cînd ai primi un semnal că s-a terminat cu chinul de a merge pe drumul spre civilizație. Exact cum ți s-ar spune că nu mai e de respectat nici o regulă și totul devine o cursă, o competiție din care ies învingători doar „ăia bazați“. E o încuviințare explicită a ieșirii de sub regulă. O încurajare a haiduciei și a puterii celui care „are sînge-n canalizare“.
În situația asta, oamenii închid obloanele din dosul ochilor și se ascund, fiecare în sinea lui. Se stinge lumina umanității sau se camuflează orice urmă care i-ar trăda existența. Pentru că, dacă s-ar observa la tine așa ceva, ți s-ar spune că ești prost, fraier, făcut din mămăligă. Școala vieții și școala străzii devin niște deziderate mult mai rîvnite decît orice universitate de pe lumea asta. A fi om înseamnă o mare slăbiciune. Și o rușine. Începi să te temi să fii așa. Începi să-ți înveți copiii să nu fie ca tine. Ci „să se descurce în lumea asta“. Să nu aibă slăbiciunile tale. Să nu eșueze în tîmpenia de a fi oameni, dar să izbîndească în a se impune ca „jmecheri“. Am atins un asemenea nivel de transmitere a acestui tip de mesaj încît am ajuns să ne cultivăm frica de a ne identifica, uneori chiar și pe ascuns, cu conținutul nostru de umanitate. Pentru că ne-am obișnuit deja cu „jmecherii“ și cu „smardoii“ care ne prezintă zilnic singura realitate palpabilă. Piramida trofică. Și faptul că ei ocupă vîrful acestei piramide. În condițiile astea, îți iei lumea-n cap și pleci de-aici, în altă țară, nu pentru că vrei o casă mai bună sau o mașină mai nouă, ci pentru că nu mai suporți. Sau răspunzi prin a respinge modelul „jmecherului“. Și reaprinzi în tine speranța că întunecarea din privirile unora nu e dispariția unei specii, ci doar o adîncă adormire, din care ființa umană, totuși, se poate trezi.
Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.
