Recompunerea localului

- Sînteţi de la geografie? - Nu, de la sociologie. - !?... - se miră omul, după care adaugă: să ştiţi că ăştia sînt cei mai vechi munţi din Europa! Nu este nici drumul spre litoral, ne-am abătut şi din drumul spre deltă, deci alt rost nu putem avea prin aceste locuri decît să fim studenţi de la geografie, veniţi în practică pentru a studia Munţii Măcinului, cu minunăţiile lor geologice. Pentru ce altceva ar veni nişte străini prin aceste părţi? Lucru de mirare, căci "Dobrogea profundă", în general, şi această parte a ei, în special, reprezintă o lume absolut fascinantă. De la Brăila, cu pitorescul ei unic, aşteptînd să renască din propriile ei ruine, şi pînă la ruinele cetăţii de la Enisala, dominînd orizonturile, de la crestele fantomatice ale Pricopanului, cu broaştele sale ţestoase, la cheile Dobrogei, semnalate la drumul mare, dar pierdute pe un drum pe care nu trece nimeni, de la Mănăstirea Cocoş din pădurea sa de tei, la Başpunar, ascuns vederii în cotul unui fost braţ al fluviului, Dobrogea este plină de locuri unice, care mai de care mai "exotice". Poate chiar prea exotice pentru a fi recuperate turistic... Această lipsă de vizibilitate a Dobrogei se datorează, în bună parte, dificultăţii imaginarului naţional de a integra o zonă prea pestriţă şi agitată etnic, pe care istoria patriei o menţionează doar cu trimitere la Mircea cel Bătrîn, domn al ţinuturilor româneşti pînă la "marea cea mare": Dobrogea, pămînt românesc. Doar frumuseţile naturale ale acestui "pămînt românesc" par a fi intrat, ca mici perle din coroana naţiei, în atenţia şi conştiinţa românilor: litoralul, Delta Dunării, poate ceva din Munţii Măcinului... Şi, eventual, Adamclisi, loc al protoistoriei neamului. Restul e prea diferit, prea altcumva pentru a face parte din imaginea ţării. Toate acestea îmi aduc aminte de formula standard prin care ni se explica la limba română că literatura noastră, prin însăşi particularitatea sa, participă la literatura universală. Altfel spus, particularul îşi trage valoarea din participarea sa la ceva mai cuprinzător decît sine, naţionalul participînd la universal, iar localul la naţional. Valorile păreau prinse astfel într-un vîrtej ascendent, care le absorbea spre cerurile universalului - sau măcar spre echivalentul politic al acestuia, naţiunea. Despre un local care să reprezinte localul şi o valoarea locală mulţumită de sine n-am prea auzit. Locurile Dobrogei par astfel a nu-şi fi găsit locul în acest scenariu naţional. Şi totuşi, localul a fost o referinţă esenţială în Balcanii pre-naţionali. Un bătrîn din Dobrogea îi povestea, de pildă, Irinei Nicolau, care l-a întrebat ce este el, de fapt, că pentru unii este machedon, pentru alţii vlas, unii îi spun şi ţînţar, depinde cu cine stă de vorbă. "Nimeni nu ştie însă că sînt grămuştean!" - conchidea bătrînul. La fel şi megleno-românii din Cerna, botezaţi astfel de erudiţii secolului al XIX-lea, dar care se consideră mai degrabă vlasi din Meglen. Etnonimele erau astfel, adesea, toponimice. Apariţia şi dezvoltarea naţiunilor a transfigurat însă aceste referinţe. Configuraţia apartenenţelor a devenit naţională, regrupînd şi scindînd identităţi după jocul intereselor politice de moment. Dobrogea, cu tot amestecul său şi schimbările sale de populaţii, devenea astfel, la rîndul său, în primul rînd "pămînt românesc". Ce se întîmplă însă acum cu aceste ţinuturi şi comunităţi? Pe de o parte, au intrat şi ele într-o epocă "post-naţională"; pe de altă parte însă, după dispariţia unităţii imaginare a "oamenilor muncii" din socialism, ele se află într-o perioadă de redescoperire şi promovare a "diversităţii etnice". Discursul naţional nu a dispărut, bineînţeles, fiind chiar supralicitat de o ariergardă de patriotism reactiv. Pe de altă parte, comunităţile însele îşi re-constituie apartenenţele, organizîndu-se în "comunităţi" sau "uniuni" naţionale şi locale şi renegociază apartenenţa lor la diaspore ale naţiunilor de referinţă. Chiar şi tătarii privesc cu interes la posibilitatea unei anumite autonomii a tătarilor din Crimeea. Apar însă şi alte discursuri şi politici comunitare. Unele se aliniază proclamaţiilor eterice ale multietnicităţii. Mai interesant este însă ce se întîmplă la nivel local. Italienii sau germanii din Dobrogea, pe cale de dispariţie, se vor constitui oare în ceea ce Brubecker numeşte "etnicitate fără grupuri", punînd în scenă o identitate etnică invers proporţională cu suportul lor demografic, după modelul Sibiului? Lipovenii din Carcaliu, emigraţi în masă în Italia, se vor regăsi ca ruşi, ca lipoveni, ca ortodocşi de rit vechi sau ca localnici din Carcaliu? Turcii din Bairam Dede, care ne explicau că, faţă de turcii din Turcia, cei de aici sînt mai calzi, mai prietenoşi etc., sînt ei oare pe cale să elaboreze ceea ce Herzfeld numeşte o "domesticitate reactivă" pentru a (îşi) sugera că aici ei sînt, totuşi, "acasă"? Administraţiile locale, de regulă româneşti, vor multiplica oare, în goana lor după voturi, sărbătorile şi "tradiţiile" locale, pentru a-şi atrage astfel bunăvoinţa electoratului etnic? Mondialul, naţionalul şi localul, originea şi migraţia par a-şi disputa coordonatele noilor apartenenţe. Localul (re)devine astfel un loc al acestor confruntări şi reconfigurări identitare. Biserica (re)devine la rîndul ei un factor esenţial în aceste recompuneri comunitare. Iar turismul se transformă într-un "agent etnic" semnificativ, căci aceste comunităţi locale devin o resursă importantă tocmai pe măsură ce rămîn mai izolate şi mai firave - şi astfel mai atractive prin "exotismul" lor. Nu întîmplător, tot mai mulţi primari şi lideri culturali vorbesc aici despre proiecte de "turism etnic", punînd astfel în scenă un nou discurs despre Dobrogea ca "mozaic etnic"!