Receptarea barometrului de consum cultural

sau despre inapetenţa pentru social Cred că merită reflectat la (în general) proasta primire de care a avut parte barometrul de consum cultural de la sfîrşitul anului trecut. O recentă reluare a dezbaterii despre datele acestui barometru m-a pus şi mai mult pe gînduri. Probabil că trebuie pornit de la atitudinea (în general) reticentă, dacă nu (în particular) de respingere manifestată faţă de acest barometru. Oare de ce, de unde provine această percepţie? O explicaţie posibilă, poate necesară dar nu şi suficientă, ar fi de natură istorică. Deceniile de comunism ne-au (de)format în spiritul a ceea ce unii au numit "rezistenţa prin cultură". Nu cred că a fost o rezistenţă în sens politic sau civic, dar a fost, pentru mulţi, un stil de viaţă şi valorizat ca atare. Citeam tot ce ne cădea sub mînă, mergeam la toate spectacolele "bune" şi discutam între noi cu aceeaşi pasiune şi aplomb despre Tarkovski şi Noica, noul roman francez şi adevărata cultură populară. Ar fi fost cam greu să fim în egală măsură specialişti - sau măcar competenţi - în filosofie, literatură, artă şi toate celelalte, dar era (sau ni se părea că este) firesc să ne pricepem la toate acestea. Pe de altă parte, problemele sociale se rezumau la cele îndurate de către fiecare dintre noi şi la cele despre care Partidul ne spunea că nu mai există. Despre "social" nu ştiam mai nimic deoarece nu se vorbea, nu se scria şi nu se traducea mai nimic. Mai mult, puternic ideologizat, socialul era de-a dreptul suspect. Personal, deşi specialist în ştiinţe sociale, am citit de cîteva sute de ori mai multe cărţi din acest domeniu larg şi vag decît din domeniul meu de specialitate, iar cadrul de referinţă al interpretărilor "sociologice" era mai adesea cel al unui Mircea Eliade sau Mircea Vulcănescu decît cel al unui Max Weber sau Emile Durkheim... Ne-am format astfel într-un soi de cultură filosofico-filologică de amatori (în sensul etimologic al cuvîntului, care cuprinde referinţa la iubire de) şi care constituia un fel de salvare din societatea înconjurătoare. După 1990, scena societăţii a fost invadată de politic, eliberat de acum prin democraţie. Acesta a declanşat toate pasiunile celor care ambiţionau sau considerau firesc, pe faţă sau tacit, să ocupe un loc important pe această scenă, precum şi pe ale celor care nu se mai recunoşteau de nici un fel în toată această viaţă agitată a societăţii româneşti, de acum libere. După ieşirea din social prin cultură în timpul comunismului, a urmat astfel căderea socialului în politic din post-comunism. Socialul tinde să fie redus în prezent la politic - iar politica este aşa cum este... Celor nemulţumiţi de această stare nu le rămîne astfel, s-ar zice, decît o altă formă de "salvare prin cultură". Atît cei "căzuţi în politic", cît şi cei "înălţaţi în cultură" vor dezvolta astfel, din motive diferite, o formă comună de inapetenţă pentru social, considerat ca nerelevant - dacă nu chiar ca suspect din punctele lor opuse de vedere. De această stare de spirit se fac vinovaţi însă şi sociologii şi ceilalţi meseriaşi ai socialului, care nu îşi dau osteneală să comunice cu publicul, ci doar pe aceea de a da informaţii cui plăteşte. Sau eventual de a comunica între ei, din cînd în cînd, despre lipsa crasă de înţelegere a publicului. Desigur, este greu să te înhami de unul singur la o astfel de întreprindere, mai ales în condiţiile în care lipsesc şi căile de comunicare publică iar "angajatorul" nu-ţi solicită aşa ceva. Rezultatul este astfel unul previzibil: o totală neînţelegere reciprocă. Ce-a căutat barometrul în cultură? - se vor întreba, intrigaţi, dacă nu de-a dreptul iritaţi, culturalii. Ce se ascunde în spatele acestor date, pentru cine aţi lucrat? - vor întreba, suspicioşi, politicii. Pe de altă parte, sociologii vor gîndi în sinea lor: treaba lor dacă nu pricep... Prezentarea barometrului ne poate oferi un exemplu benign - dar care a luat proporţii de-a dreptul dramatice - de astfel de neînţelegere. Întrebarea "Numiţi un scriitor român" urmărea să afle procentul celor care nu ştiu nici măcar un singur autor român, procent care s-a dovedit a fi de 8% şi care este singura cifră de reţinut în acest context. "Topul" scriitorilor, care a înspăimîntat publicul, este total nerelevant şi nu spune absolut nimic. Dacă mi s-ar fi pus această întrebare, îmi dau seama că aş fi răspuns reflex Vlahuţă. Nu mă întrebaţi de ce, habar n-am, aşa mi-a venit. În orice caz nu pentru că nu mai ştiu şi alt scriitor sau pentru că l-aş prefera pe Vlahuţă lui Caragiale! Acest "top" total neavenit pune însă şi o altă problemă. Frustraţi de deceniile de bătut pasul pe loc, bîntuiţi de complexele noastre de "cultură minoră" şi "provincie" dar antrenaţi frenetic în cursa pentru Europa, suntem obsedaţi de clasamente şi ne-am obişnuit să prelucrăm toate informaţiile după o grilă verticală, care să ne permită să aflăm, cu sufletul la gură, cît de "sus" sau de "jos" ne aflăm dintr-un punct de vedere sau altul. Cum stăm deci cu cultura, mai sus sau mai jos? - s-au întrebat astfel, din obişnuinţă, majoritatea oamenilor. Întrebare nu numai nerelevantă, ci pur şi simplu eronată, la care nici un sondaj de pe lumea aceasta nu şi-ar propune - şi nici nu ar putea - să dea vreun răspuns. Ceea ce oferea barometrul de consum cultural a trecut astfel aproape total neobservat: prezentarea pe "orizontală" şi nu pe "verticală" - dacă mi se permite să folosesc această exprimare forţată - a diversităţii de stiluri culturale şi tipuri de consum cultural, pe de o parte, şi a diferenţelor zonale în distribuţia acestor tipuri şi stiluri. Intervenţia unei colege de la Luvru la dezbaterea menţionată mai sus îmi permite să închei cu o ultimă observaţie: acest gen de date sunt vitale şi în acelaşi timp banale în Franţa, unde, fără ele, un muzeu precum Luvru ar risca să dea faliment - ne-a amintit aceasta. Despre ce pasiuni intelectuale şi dezbateri naţionale vorbiţi deci voi? - a mai întrebat, intrigată, tot ea. Barometrul nu este deci o sursă de revelaţii despre Cultură, ci una de informaţii utile despre starea de funcţionare în cultură. El nu este destinat "oamenilor de cultură" în general, ci unor profesionişti din domeniul culturii, responsabili, prin meseria sau funcţia lor, să facă să meargă lucrurile în instituţiile culturale. Iar un astfel de barometru le oferă într-adevăr acestora un prim nivel de informaţii utile şi nu neapărat spectaculoase sau extra-ordinare. Utile, bineînţeles, cu condiţia să fie şi utilizate corect!...