Răzbunarea majorității
„Majoritate/majorități“. Iată un termen care începe să înlocuiască, din ce în ce mai des, nefericitul „masă/mase“. Ori de cîte ori se formula așa, „masă/mase“, era, pe bună dreptate, un motiv de supărare din partea celor care vedeau în folosirea acestui cuvînt o lipsă de respect la adresa demnității umane. În zona teoriilor, această înlocuire e o victorie a politicilor corecte, a perspectivei „liberale“ – luați acest termen în toată larghețea lui – asupra oricărui discurs public. Însă, practic vorbind, înlocuirea cu pricina face parte din setul de argumente zdrobitoare care depun mărturie pentru eșecul din teren al „liberalismului“. Cu alte cuvinte, într-un limbaj public acceptabil azi, „masele“ și-au cîștigat, în cel mai „liberal“ mod, statutul respectabil al „majorității“, dar au zdrobit, pe terenul realității, „liberalismul“ însuși. Insist asupra largheței cu care propun înțelegerea a ceea ce numim „liberal“, cu o doză consistentă de accepțiune americană, îmbinată cu nuanțele atît de multe și de diferite ale înțelegerii acestui cuvînt în Europa, atît în Vest, cît și în Est.
Majorități consistente din Statele Unite și din Europa și-au revendicat cît se poate de practic puterea și respectul cu care au fost învestite în discursul teoretic, de orice natură va fi fiind el. S-a spus peste tot că mecanismul electoral în care majoritatea decide, în virtutea unor drepturi universale, e unul dintre pilonii lumii civilizate? Bine! Iată, majoritățile decid în mod autentic! Cîtă vreme „liberalismul“ a dat spectacole de idei frumoase, multă lume a părut fericită. Dar în urma entuziasmului scenic, senzația de nepotrivire a discursului cu realitatea palpabilă a crescut de la an la an. E frumos să vorbești despre alteritate, multiculturalism, deschidere, beneficii ale globalizării. Însă, atunci cînd destinatarul acestor spectacole retorice frumoase se trezește în cartier și pe stradă cu alteritatea concretă, cu oamenii care populau discursurile, dar care acum populează în mod real străzile, situația se schimbă. E frumos să empatizezi la televizor cu suferința de pe alte meridiane. Dacă suferința aceea îți ajunge la ușă, generozitatea din fața televizorului se transformă în neliniște și în panică. Orice discurs despre valori umane pare o păcăleală sau, în cel mai bun caz, o vorbărie goală. Urmează oroarea față de discursul politic în general, dezvrăjirea față de mecanismele democratice, respingerea oricărei chemări la răbdare și dialog. Cei mai mulți dintre noi sînt dispuși oricînd să doneze pentru o cauză umanitară, să facă gesturi mai mult sau mai puțin simbolice, dar atunci cînd e vorba despre acțiune, participare susținută, renunțarea la o parte din ceva ce ne aparține, lucrurile se schimbă complet. Dăm înapoi, uităm entuziasmul de la început și ne înrăim.
Sînt momente în care unii dintre entuziaștii „liberalismului“ comit greșeala fatală. Pun eșecul teoriilor frumoase și al ideologiilor seducătoare pe seama „majorităților“, nedîndu-și seama că pun, de fapt, bomboana pe coliva propriilor idealuri. Și condamnă explicit aceste „majorități“, jignindu-le deseori. Asta dacă nu fac ceva și mai grav, care produce efecte nocive, mult mai profunde decît jignirea. Discursul ironic repetat la nesfîrșit, minimalizarea intelectuală, plasarea celor care par că nu înțeleg „marșul spre progres“ în zona irecuperabililor, a celor exclusiv responsabili pentru întoarcerea lumii în Evul Mediu. În locul evaluării pagubelor, al replierii într-o strategie de limitare a pierderilor și de recîștigare a unei urme de simpatie, în locul căutării unor forme de discurs alternativ viabil, care să răspundă celui „conservator“, „populist“, „radical“, entuziaștii „liberalismului“ rătăcesc într-o pădure de invective la adresa „mulțimilor de proști“ care se lasă manipulați. De fapt, nu fac altceva decît să alimenteze resentimentele, ura față de așezarea lucrurilor într-o formă de limpezime, respingerea oricărui dialog.
Efectele reale sînt crunte. Jignirea produce o formă de răspuns imediat. Dar ironia și disprețul, repetate la nesfîrșit, produc o ură adîncă, persistentă. Oamenii uită acte de umilire reală, din viața cît se poate de practică, împotriva cărora li se pare că n-au cum să se revolte și să lupte, întorcîndu-se cu toată forța împotriva celor care îi ironizează și îi desconsideră. Se răzbună, acumulînd și energia din lucrurile concrete, cele pe care nu le pot controla, și vărsînd totul pe cei care îi ironizează și îi desconsideră explicit. Nu mai contează deloc ce vor să spună aceștia din urmă și cît de întemeiate pot fi spusele lor. Oamenii, „majoritățile“ de oriunde, vor uita oricînd umilirea și disperarea dintr-un spital, canalizîndu-și toată dorința de răzbunare pe un „oengist“ care-i face proști și primitivi. Atunci, orice formă de discurs, oricît ar fi de rațional, de argumentat, devine suspect și respins imediat, cu rîcă adîncă și priviri injectate. Cînd le spui la nesfîrșit oamenilor că nu înțeleg libertatea, pentru că sînt primitivi, vor prefera absența acestui fel de libertate. Cînd le toci zilnic creierii cu lupta împotriva corupției, spunîndu-le că-și merită soarta, pentru că sînt complici, vor continua să fie fascinați în secret de „ăla care a avut sînge în canalizare și s-a descurcat“, pentru că „ăla“ pare o victimă, cu care, în cele din urmă, se pot identifica.
Marile idei, idealurile lumii civilizate, așa cum le văd unii, au mare nevoie de soluții practice rapide, dar mai ales de forme de discurs digerabil, care nu lingușesc „majoritățile“. Nu le pupă-n dos, cum am spune noi, pe aici. Ci le vorbesc limba în mod real, nesimulat. „Populismul“ nu va putea fi încetinit din goana spre victoria absolută decît prin nașterea unui respect autentic pentru „majorități“.
(continuarea în numărul de săptămîna viitoare)
Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.
