Rătăcit în fruntea statului

În septembrie anul trecut, jurnalistul Bob Woodward a lansat o carte despre prima parte a mandatului prezidențial al lui Donald Trump, carte tradusă și la noi recent, la Editura Litera.

Veteranul Bob Woodward, redactor de 48 de ani la Washington Post, este unul dintre cei mai faimoși jurnaliști din lume. În 1972, tînăr reporter fiind, alături de colegul său Carl Bernstein, el a investigat jurnalistic ceea ce s-a numit afacerea Watergate, scandalul care l-a înfundat pe Nixon. În plus, Woodward este autorul a nu mai puțin de 12 bestseller-uri și cîștigător a două premii Pulitzer. În aceste condiții nu mai e nevoie de nici o altă explicație a faptului că recenta sa carte, intitulată Frica – Trump la Casa Albă, s-a vîndut ca pîinea caldă peste tot în lume.

E o carte concepută, documentată și scrisă într-un stil jurnalistic cît se poate de anglo-saxon, cu date, fapte și descrieri ale unor situații legate de momentele importante petrecute la Casa Albă în răstimpul primului an și ceva al administrației Trump. Nu avem de-a face neapărat cu dezvăluiri senzaționale, de tip Watergate, cu informații foarte grave care să nu fi fost bănuite sau să nu fi ajuns pînă acum într-o formă sau alta la cunoștința publicului. Dar sînt o mulțime de detalii și lucruri care, puse cap la cap, pe parcursul a aproape 500 de pagini, redau atmosfera din interiorul Casei Albe. Îți creează impresia că autorul ar fi fost prezent printre personajele pe care le descrie. E o adevărată cronică a executivului de la Washington din care reiese atît stilul președintelui, cît și felul în care consilierii și miniștrii săi încearcă să-și facă datoria. Woodward nu comentează informațiile obținute din nenumărate documente, interviuri sau discuții cu persoane apropiate de Casa Albă. El doar le adună și le lasă să curgă într-o istorisire cît se poate de relevantă în întregul ei. O poveste îngrijorătoare.

Asemeni președintelui, autorul sare brusc de la un subiect la altul, de la un dosar la altul. Și e vorba de acele mari dosare legate de președinția Trump, importante la nivel global și destul de familiare deja celor bine informați: relațiile dintre Statele Unite și China, criza legată de amenințarea nucleară nord-coreeană, bombardarea Siriei în urma folosirii de către regimul Assad a gazelor toxice împotriva populației civile, presupusa intervenție a Rusiei în alegerile americane, viitorul alianței NATO, prezența trupelor americane în Afganistan, dosarul iranian și complicatele politici din Orientul Apropiat și Mijlociu, problema imigrației și a zidului de la granița cu Mexicul, tratatele comerciale internaționale și tarifele vamale, Acordul de la Paris privind schimbările climatice.

Rezultă că în primul său an de „domnie“, cel puțin, Trump a avut destui colaboratori competenți care, speriați de unele intenții periculoase ale acestuia, au făcut tot ce le-a stat în putință ca să-l deturneze de la aplicarea lor. Au încercat să-l determine să se răzgîndească aducîndu-i nenumărate argumente raționale sau „lucrîndu-l“ psihologic, au tergiversat semnarea unor ordine, l-au atras în hățișuri birocratice, iar în cazuri extreme l-au păcălit ori pur și simplu i-au luat de pe birou documentele pe care voia să le semneze, mizînd pe faptul că în cele din urmă va uita de ele. Nu că președintele ar fi fost neapărat un individ rău intenționat sau corupt (așa cum observăm că se întîmplă cu omologi populiști ai săi din alte țări), ci pentru că în multe domenii s-a dovedit complet ignorant și incapabil să învețe ceva. Uneori, exasperați de încăpățînările lui, oameni cu funcții extrem de înalte (secretarul de stat, șeful personalului de la Casa Albă sau secretarul Apărării) ar fi scăpat în public calificative de genul „imbecil“, „idiot“ sau opinia că președintele ar avea nivelul de înțelegere al unui „școlar de clasa a cincea sau a șasea“. După apariția cărții lui Woodward, unii dintre aceștia au negat că ar fi zis așa ceva. Însuși Trump a calificat istoriile din carte ca fiind „inventate“. Chiar și secretara cu presa de la Casa Albă a dat o declarație oficială în care spune că n-ar fi vorba decît de niște povești inventate.

Woodward și-a protejat sursele, dar nu e de crezut că un profesionist de talia lui și-ar fi putut permite să inventeze ceva la un asemenea nivel. Iar între credibilitatea sa și cea a lui Trump pare să fie o diferență. Pînă și avocatul personal al președintelui – John Dowd –, care-l apăra împotriva acuzațiilor că ar fi beneficiat de ajutorul rușilor în campania electorală, nu și-a lăsat clientul să răspundă direct întrebărilor procurorilor, nu pentru că l-ar fi considerat vinovat de ceva în acest caz, ci de teamă că abilii procurori l-ar fi putut atrage cu ușurință în „capcana sperjurului“. Avocatul, care a și demisionat din slujba lui Trump, și-a dat seama foarte bine că acesta nu s-ar fi putut limita la răspunsuri simple, ci s-ar fi lansat în tot felul de teorii periculoase într-un tribunal, fiind din fire „un micinos nenorocit“.

Din cartea lui Woodward rezultă că, deși Trump e dornic de dispute în jurul lui și nu-i respinge neapărat pe colaboratorii care-l contrazic, acestora le e totuși foarte greu să reziste prea mult în preajma lui. Încăpățînarea lui macină rațiunea lor. Aș observa că, uneori, ideile preconcepute ale lui Trump seamănă cu acelea ale pensionarilor diletanți de pe la noi (poate și de pe la ei) care discută politică în fața blocului. Poate de aici și succesul electoral pe care l a avut. Căci nu poți să nu te întrebi cum de a reușit grandiosul sistem democratic american să propulseze în fruntea statului așa un caraghios.