Racoviță și urmașii săi
„Consecvent umanismului și rigorii științifice, în răgazul de numai cîteva săptămîni petrecute în Țara de Foc, Emil Racoviță a încercat să-i studieze, să-i înțeleagă, a întocmit cu ajutorul unui translator un dicționar de cuvinte ona. Un înțelept ona i-ar fi explicat că ei nu aveau lăcașuri religioase și nu se rugau spiritului lor, considerînd că zeul lor e cu adevărat bun și puternic și le vrea necondiționat numai binele, fără a cere jertfe și devoțiuni. Căci un culegător de scoici se va ruga zeului să aducă furtuna, pentru ca valurile să aducă la mal cît mai multe moluște, dar pescarul ona va cere zeului mare calmă. Deci ce fel de zeu ar fi acela care ar face pe plac unuia sau altuia numai pentru că îi înalță rugi?”
E un fragment din cartea alcătuită de Cristian Lascu și Helmut Ignat Din Antarctica la Scărișoara, pe urmele lui Emil Racoviță (Editura Humanitas, 2020) în urma unei călătorii în Antarctica.
Populația ona (sau yahgani) a dispărut. O singură bătrînă de pe o insulă din Canalul Beagle ar fi, se pare, ultima vorbitoare a limbii yahgani. Băștinașii aceia care aveau o credință atît de abstractă și de bun-simț în același timp au fost considerați multă vreme (chiar și de către Darwin într-o primă fază) un fel de suboameni, mai apropiați de condiția animală decît de cea umană. Iar asta, culmea, pentru că, spre deosebire de orice alte triburi cunoscute de pe întinsul întregii planete, ei nu păreau să aibă nici un fel de spiritualitate, nu aveau obiecte sau lăcașuri de cult. Iar o spiritualitate nepersonificată în vreun fel era ceva de neînțeles chiar și pentru creștini. E adevărat însă că yahganii îi șocau pe cei care-i întîlneau prin condițiile lor de viață foarte primitive. Deși cunoșteau focul, trăiau în general dezbrăcați, fără să simtă nevoia să se acopere, chiar în zonele acelea friguroase, cele mai sudice din lume, ultimele înaintea Antarcticii.
După ce s-a întors din expediția cu Belgica, la sfîrșitul secolului al XIX-lea, Emil Racoviță a ținut conferințe în care le-a luat apărarea băștinașilor ona. Ei au continuat să fie însă persecutați și au murit pe capete și din pricina bolilor aduse de europeni, față de care nu aveau nici un fel de imunitate.
Cristian Lascu și Helmut Ignat au participat la o excursie polară cu o navă olandeză, în urma căreia, în 2015, s-a făcut un documentar în memoria lui Emil Racoviță, intitulat Exploratorul. Tot acea excursie a stat la baza cărții din care am dat citatul de la început. O carte pe care Cristian Lascu a scris-o, iar Helmut Ignat a ilustrat-o cu poze spectaculoase făcute în timpul călătoriei. Cei doi au redescoperit în acele zone din sudul îndepărtat urmele trecerii lui Racoviță, insula numită de acesta Cobălcescu (după numele celebrului său profesor de științe naturale), precum și vechile nume din Țara de Foc, legate de monarhia română, datorate exploratorului și întreprinzătorului Iulius Popper: munții Cordiliera Carlos de Rumania, Lacul Sinaia, Sierra Carmen Sylva sau Valea Popper. Numele au fost schimbate între timp de autoritățile argentiniene, dar la Ushuaia au rămas totuși un muzeu și un magazin de echipament sportiv care amintesc de Iulius Popper.
La sfîrșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, România începea să aibă exploratori. Emil Racoviță a fost invitat să participe la acea expediție internațională organizată de guvernul belgian, pe corabia Belgica, în calitatea sa de biolog (cu referințe extraordinare), alături, printre alții, de navigatorul norvegian Roald Amundsen (cuceritorul de mai tîrziu al Polului Sud și al Polului Nord) și de Frederick Cook (care a susținut că ar fi fost primul om ce a ajuns la Polul Nord). Racoviță a fondat apoi știința numită biospeologie și a condus primul institut din lume cu această specialitate, la Cluj. Nu trebuie să pierdem nici o ocazie să amintim nume ca al lui sau al prietenului său Grigore Antipa. Ce oameni!
Iată însă că, la o sută de ani de la înființarea acelui institut, un alt speolog român cu descoperiri importante, Cristian Lascu, a mers pe urmele lui Racoviță. Poate fi un semn că „tribul” exploratorilor și al cercetătorilor noștri continuă ștafeta și că nu vor ajunge la extincție, asemeni băștinașilor ona, cu toate că și credința lor (în știință) e cam la fel de abstractă.
