În urmă cu exact două sute de ani, pe 12 februarie 1809, se năştea Charles Robert Darwin. Ziua a devenit, relativ de curînd, un eveniment internaţional: Darwin Day. Tot anul acesta se împlinesc şi 150 de ani de la publicarea cărţii sale de căpătîi, Originea speciilor (tradusă la noi de abia în 1957), una dintre cele mai influente - şi controversate - lucrări ale modernităţii europene. Lucrare care a fost suspectată de către chiar autorul său, credincios şi conservator în viaţa sa de toate zilele, drept un soi de "teocid". Lucrare care constituie, tocmai de aceea, un soi de declaraţie de autonomie a Ştiinţei în general. Lucrare care a fost "pusă la lucru" în cele mai diferite şi opuse moduri, de la lupta de clasă a marxismului la concurenţa liberală a pieţei şi de la "ameliorarea şeptelului uman" şi "eugenia" rudei apropiate a lui Darwin, Francis Galton, şi pînă la selecţiile şcolare şi de personal prin care am trecut cu toţii. Lucrare care, mai pe scurt şi mai prozaic, a impus definitiv evoluţionismul (dar într-o viziune diferită de aceea finalistă a lui Spencer, cu care au operat mai ales ştiinţele sociale şi cu care sîntem, de fapt, mai obişnuiţi), înlocuind astfel definitiv creaţionismul. Definitiv? Sînt state în lume în care, dimpotrivă, darwinismul este cel (definitiv?) alungat, iar revistele dedicate creaţionismului par să înflorească. La noi, teoria evoluţiei tocmai ce a fost "periferializată" - ca să nu spun eliminată - din programa şcolară: este la latitudinea profesorilor dacă doresc doar să o amintească sau dacă doresc să o explice mai pe larg elevilor - explică o directoare de liceu. Drept care o profesoară de biologie de la alt liceu declară că ea nu va preda evoluţionismul în clasele sale, deoarece nu crede în el. Iar o colegă m-a întrebat dacă, sincer, chiar cred în darwinism... Poziţie care, altminteri, pare a fi congruentă cu aceea a Bisericii: originea omului din maimuţă nu este o problemă de ştiinţă, ci una de credinţă - declară, în acest sens, o înaltă faţă bisericească. Un internaut conchide: "Teoria lui Darwin a picat de mult (...) Dacă sînteţi popor creştin aşa cum pretindeţi că sînteţi, atunci cel puţin aţi citi Biblia şi nu aţi mai lua de bun ce spun teoriile astea, care azi sînt, mîine apar altele. Biblia, care e Cuvîntul Lui Dumnezeu nu se schimbă şi stă în picioare de mii de ani". Iar de acum eternul şi fascinantul Dan Puric nu putea, bineînţeles, rata ocazia de a se auzi vorbind şi, de la înălţimea sa mesianică, dă verdictul final: sărmanul Darwin, s-a înşelat rău de tot! Între timp, Vaticanul a declarat teoria evoluţiei compatibilă cu Biblia. Ciudată şi "postmodernitatea" asta românească! În timp ce spirite sensibile se alarmează de insinuarea perfidă a relativismului în mai toate cotloanele vieţii sociale, societatea noastră pare să se instaleze mai degrabă într-un absolutism militant şi prosper: ştiinţa este o problemă de credinţă, deci ai grijă ce alegi! Mai bine crede, şi nu cerceta... şi vei fi un bun român! Ceea ce este alarmant în aceste "discuţii" despre Darwin nu este ignoranţa (sîntem cu toţii obişnuiţi cu vocile autoritare ale specialiştilor-în-toate care ne pîndesc din toate colţurile mass-media), nici măcar faptul că se ignoră cu dezinvoltură că orice teorie ştiinţifică evoluează la rîndul ei şi nu este niciodată "completă" (da, nici măcar cele mai recente variante de neo-evoluţionism nu explică tot, iar evoluţionismul lui Darwin cu atît mai puţin!), ci modul inchizitorial în care se pune problema: Darwin sau Dumnezeu? Poţi să alegi - dar ai grijă ce alegi! În această punere în scenă, atît ştiinţa, cît şi credinţa, atît raţionalitatea, cît şi pietatea se văd astfel împuţinate şi umilite: Dumnezeu este redus la un creaţionism (nu Creaţie!) de politehnician premiant, iar ştiinţa este suspectată de erezie! Bunul simţ şi simţul critic sînt prinse-n corzi de o tiranie în devenire de babe habotnice şi tineri talibani, care vorbesc în numele poporul român, ortodox prin naştere şi vocaţie şi care vor să apere acest popor de la pierzanie. Sîntem în secolul XXI sau mă înşel?...