Purgatoriul epic
Un bun prieten de-al meu – cunoscut prozator căruia, din motive lesne de înțeles, nu-i voi divulga aici numele, folosindu-mă, aleatoriu, de inițialele I.J. – a trecut prin niște experiențe greu de imaginat. Supliciul a pornit de la ideea stranie a împricinatului (deși, precizez, nicidecum originală!) de a da anunțuri la „mica publicitate“, prin care solicita, contra cost, „subiecte interesante“ și, pe cît posibil, „insolite“ pentru „prelucrare literară“. Omul sublinia amănuntul că „oferea discreție totală“. Sînteți surprinși? Nu ar trebui. În primul rînd, pentru că, așa cum spuneam, practica nu este nouă. Mulți scriitori de condiție serioasă (precum Walter Scott bunăoară!) au apelat la ea din epoci străvechi. Cumpărau/cumpără, carevasăzică, prin tranzacții oneste, „intrigi“ pentru romanele și nuvelele lor, atunci cînd propria fantezie sau propria experiență nu-i mai ajută în procesul creației („vînzătorii“ sînt oamenii obișnuiți, dispuși să-și imortalizeze întîmplările de viață în texte literare și, în plus, dornici să cîștige un bănuț cinstit). Apoi, să admitem, dacă tot ne dăm de ceasul morții noi, specialiștii în scriitura artistică, să demonstrăm că literatura rămîne, orice ar fi, „o oglindă“ a lumii înconjurătoare, de ce n-am accepta și faptul că, în logica ipotezei, un autor trebuie să devină scormonitorul infatigabil al acestei lumi, prin orice mijloace și cu orice preț?
Consider că amicul respectiv a procedat corect cînd a umplut rubricile de cumpărări/vînzări din presa tipărită și site-urile de profil din mediul virtual cu oferta lui exotică. Problema fu că, în mod cumva neașteptat, la scurtă vreme de la lansarea invitației, I.J. s-a trezit asaltat cu telefoane și mesaje de disponibilitate în materie de „povestiri“. Băiatul s-a prezentat, conștiincios, la întîlnirile fixate de vocile aflate la celălalt capăt al „satelitului“. Rendez-vous-ul inițial a fost cu o distinsă doamnă doctor în vîrstă de șaptezeci și șapte de ani (scriitorul o știa din mass-media, întrucît femeia fusese un fel de celebritate medicală locală în tinerețea sa – spre surprinderea lui însă, doamna nu-l recunoscuse la rîndul ei!). Bătrîna i-a explicat, tranșant, că se simțea măgulită să-l întîlnească pe însuși Povestitorul, dar că, în egală măsură, nu era pregătită să recurgă la un preț mai mare decît cel standard, achitat, de regulă, unui gigolo educat. Dacă „rezultatele serviciului“ urmau să fie, într-adevăr, singulare, se arăta dispusă să pluseze, moderat, „la sfîrșit“. Prozatorul deduse rapid că exista în urbe un prestator „de servicii“ pentru doamne „în etate“, supranumit Povestitorul (similar pesemne acelui The Comedian/Comicul din Seinfeld, culmea, român de origine, dacă vă amintiți detaliul din minunatul serial al anilor ’90!), bucuria și visul femeilor din toate timpurile.
I.J. s-a scuzat (speriat, dar politicos), încercînd să explice teribila confuzie. Fosta doctoriță nu i-a acordat nici o șansă. L-a privit cu dispreț suveran, zicîndu-i zeflemitor (aproape ca tînăra gimnastă din menționatul Seinfeld, gimnastă dezamăgită de „performanțele“ lui Jerry, presupus, eronat, a fi The Comedian): „Vei fi scriind matale povestiri, dragă domnule, dar, crede-mă pe cuvînt, nu ești, cu siguranță, Povestitorul!“ Ulterior, îndepărtîndu-se, a adăugat solemn: „Nu vinzi grădinăresei un astfel de castravete!“ Nebunia ambiguității a continuat. Prietenul meu a intrat, la un moment dat, în contact cu un proxenet fioros, care-l sunase cu sugestia că ar avea „niște subiecte ultra“ pentru el. Se pare că „subiectele“ erau trei fete dubioase: una cheală, alta știrbă și ultima cu ochii încrucișați. De teama represaliilor, I.J. a ales-o pe individa cu strabism, a plătit dublu față de cît îi ceruse „peștele“ (autoprezentat drept Purcilă), a discutat cu ea banalități într-o cămăruță mizerabilă (unde s-au retras strategic) și, mai tîrziu, a șters-o ca din pușcă. O auzi pe fată strigîndu-i în urmă: „Cînd mai ai nevoii di subiecti din astia, sî-i zîci lu’ Purșilî că vrai la Bambina dirăct, cî-mi placi di tini cî iești impotănt. Io îs Bambina…“ În manieră identică, făcînd, mai precis, eforturi să limpezească o nouă confuzie, bietul scriitor a ajuns să fie aruncat în rîul Bahlui (legat de mîini și de picioare – noroc cu adîncimea apei, redusă, de la secetă, de-a lungul primăverii, doar la nivelul dejecțiilor din canalizare!) de către traficanții de droguri (cu ramificații în Columbia și Argentina, din cîte înțelesese pe parcursul „conversației“ contondente cu ei!), care, aparent, codificau „marfa“, printre „anunțurile publice“, cu termenul benign de „povestire“. I.J. a fost găsit leșinat (nu atît de la lovituri, cît de la mirosurile deversărilor din week-end!) de aceeași Bambina – rătăcită, nu se știa de ce, prin acea zonă, tocmai la vremea în chestiune. Înnebunit de fericire, amicul a plătit-o iarăși regește, iar ea a urlat după el, generoasă, că are „oricînd subiecti pentru impotănt, dacî impotăntul jînduieștii dupî ieli“. În sfîrșit, prozatorul a aterizat și sub vizorul DNA, care descoperise o modalitate inedită a politicienilor corupți de a face trafic de influență și abuz de putere – prin mesaje criptice plasate la „mica publicitate“. „Subiect“ însemna, din cercetările rezultate, „mită“, iar „povestire“, suficient de cert, „intervenție la binom“. Poate credeți că tulburătoarele evenimente l-au lecuit de literatură pe eroul nostru?! Ei bine, vă înșelați. Abia acum scrie romanul vieții lui! A creat un Indiana Jones carpatin, ce va răsturna ierarhiile în materie de „aventurieri“. Fir-ar să fie: uite că „Indiana“ ăsta are chiar inițialele folosite de mine aici! Vă jur că le alesesem aleatoriu!
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Studii de anglistică şi americanistică, Editura Junimea, 2016.
