Produsele tradiţionale

"Omul este un omnivor care se hrăneşte cu carne, vegetale şi imaginar" - amintea Carlo Ricci într-un seminar dedicat produselor locale. Şi, în ultima vreme, nimic nu pare a fi mai excitant - şi mai liniştitor în acelaşi timp - pentru acest imaginar colectiv decît eticheta de "produs tradiţional"! Toată lumea scoate din buzunar "reţete tradiţionale", oferă şi caută "produse tradiţionale". Încă o dată, recursul la "tradiţii" salvează naţia. Şi unde mai pui că nici nu îngraşă!... Dar poate că vreţi să ştiţi ceva mai precis ce sînt aceste "produse tradiţionale". Ei bine, ca (aproape) totdeauna cînd vine vorba de tradiţii, totul e o brambureală inimaginabilă! Iată, de pildă, ce putem afla de pe Internet despre norma privind atestarea produselor tradiţionale: "Produs tradiţional - produsul care trebuie să fie obţinut din materii prime tradiţionale, să prezinte o compoziţie tradiţională sau un mod de producţie şi/sau de prelucrare care reflectă un procedeu tehnologic de producţie şi/sau de prelucrare tradiţional şi care se distinge în mod clar de alte produse similare aparţinînd aceleiaşi categorii"; "Tradiţionalitatea - elementul sau ansamblul de elemente prin care un produs se distinge în mod clar de alte produse similare aparţinînd aceleiaşi categorii; tradiţionalitatea nu poate să se limiteze la o compoziţie calitativă sau cantitativă ori la un mod de producţie stabilit printr-o reglementare comunitară sau naţională ori prin standarde voluntare; totuşi, această regulă nu se aplică dacă reglementarea sau standardul respectiv a fost stabilit în vederea definirii tradiţionalităţii unui produs". Ca în atîtea alte ocazii şi contexte, începînd cu etnologii şi terminînd cu limbajul comun, tradiţia este autoreferenţială: este tradiţie ceea ce ţine, în mod tradiţional, de tradiţie... Dar să mergem mai departe: "Pentru a figura în registrul de atestare a produselor tradiţionale, produsul trebuie să fie fabricat din materii prime tradiţionale, să prezinte o compoziţie tradiţională sau un mod de producţie şi/sau de prelucrare care reflectă un tip tradiţional de producţie şi/sau de prelucrare. (...) Pentru a fi înregistrat, produsul tradiţional trebuie: a) să fie tradiţional în sine sau b) să exprime tradiţionalitatea". Clar, nu? Pe lîngă abilităţile retorice şi juridice sui generis ale legiuitorului nostru în domeniu, aceste texte reflectă şi o anumită autosuficienţă congenitală care se manifestă ori de cîte ori vine vorba de "tradiţii". Nu simţim nevoia unor clarificări suplimentare căci ce, nu ne cunoaştem noi tradiţiile noastre? Şi apoi, cine mai are tradiţii ca ale noastre? Ei bine, această naivitate ţîfnoasă s-ar putea să ne coste cam scump de data aceasta! Despre ce este însă vorba? Pentru cumpărători, eticheta de "produs tradiţional" şi, mai rar, aceea de "produs local" au semnificaţia de valoare adăugată. Ele sugerează naturalul, autenticul, gustul şi aromele copilăriei, sănătate şi prospeţime, adică tot felul de promisiuni de plăceri intime înfipte adînc în inconştientul colectiv. De unde şi atractivitatea deosebită a acestor produse - şi legitimitatea aparentă a unor preţuri la fel de deosebite... Ele constituie astfel o piaţă aparte, într-o expansiune extraordinară pretutindeni în lume. Pentru ca acest lucru să se întîmple însă, promisiunile din spatele etichetelor trebuie onorate - ceea ce, deocamdată, nu prea se întîmplă la noi. Pe de o parte, lipsa unor reglementări clare, aliniate la normele internaţionale, nu este de natură să ofere sprijinul şi orientările necesare pentru ca eventualii ţărani cu har antreprenorial să poată porni cu şanse de reuşită pe drumul pieţei. Aceştia sînt lăsaţi să asimileze ca "produse tradiţionale" tot ceea ce ştiu sau cred că ştiu că se mănîncă în mod tradiţional pe la noi. Mai departe, noţiunile de "tradiţional" şi "local" (ceea ce francezii numesc produits de terroir) sînt confundate în mod sistematic. Or, produsul local este, în esenţă, o noţiune geografică şi se referă în mod explicit la spaţiu, la un cadru natural aparte şi o tehnică locală împărtăşită de prelucrare, care oferă produsului o anumită specificitate identificabilă. Nu poţi să faci, astfel, brînză de Brăila în Maramureş. Complementar, produsul tradiţional se referă prin definiţie la timp, la o reţetă şi savoir faire împărtăşite de cel puţin cîteva generaţii (şi care, implicit, nu pot fi industriale). Acesta nu trebuie să fie obţinut neapărat din materii prime locale sau conform cu tehnici de prelucrare de la faţa locului: brînza de burduf, de pildă, poate fi produsă oriunde dacă respectă o anumită reţetă şi un mod de prelucrare comune. În sfîrşit, nu tot ce este "local" sau "tradiţional" trebuie să fie şi bun şi să aibă succesul garantat pe piaţă. Pe de altă parte, aceeaşi neclaritate a reglementărilor face posibilă apariţia pe piaţă a unor mici şmecheri, care riscă să-i îndepărteze pe adevăraţii mici producători, de care satul românesc are nevoie ca de apă. Neavînd bani şi/sau chef să investească pentru a se alinia exigenţelor de siguranţă a alimentelor cerute de UE, aceştia s-au declarat peste noapte producători tradiţionali pentru a beneficia de exceptările opţinute de statul român în această privinţă şi a-şi vinde aceleaşi produse, dar cu altă pălărie. "Îţi spun eu, mîine, poimîine o să vedem că şi parizerul e Ťprodus tradiţional»!" - se revolta zilele trecute un amic mai cunoscător în ale industriei alimentare autohtone. Lucrurile sînt deci mai complicate decît par. Vorba aceluiaşi Ricci, tradiţia este o invenţie reuşită. Altfel spus, e mult de muncă pentru a crea "produse tradiţionale" şi bune, şi vandabile. Dar, de data aceasta, e la îndemîna noastră!...