Procesul Gheorghe Ursu
Evoluția procesului intentat împotriva celor care l-au torturat și ucis în arestul de la Rahova pe inginerul Gheorghe Ursu ajunge să ne facă să credem că abia cînd se va face dreptate în acest caz vom putea vorbi despre o despărțire definitivă de comunism. Procesul amintit poate fi considerat un adevărat indicator pentru distanța care desparte Justiția de astăzi de mentalitățile și mecanismele folosite de cei care aplicau legea și făceau represiunea în timpul comunismului. O distanță care se dovedește încă periculos de mică.
Dincolo de recenta sentință propriu-zisă, care îi absolvă de răspundere pe doi dintre anchetatorii lui Gheorghe Ursu, motivarea dată de instanță pare încă și mai uluitoare. O sentință judecătorească e, de obicei, greu de comentat. Dar o motivare a unei sentințe în care sînt redefiniți termeni cunoscuți, în care e rescrisă istoria și în care o întreagă realitate, trăită de foarte mulți oameni e întoarsă pe dos, trebuie neapărat semnalată. E un text care merge pînă la definirea disidenței într-un mod restrictiv, absurd și convenabil, evident, soluției alese. Există acolo o formulă care a făcut deja ocolul României conștiente: Este totuși dificil de considerat că victima a fost un adevărat „disident politic“. Așadar, nu doar despre absolvirea torționarilor e vorba, ci și despre diminuarea meritelor celui ucis. De altfel, în mod curios, această formulă este preluată cuvînt cu cuvînt din motivarea unei alte sentințe date în același caz de un judecător militar, cu șase ani în urmă.
O altă formulă stupefiantă din motivare este și ea preluată din același document anterior: „Opoziția“ victimei față de regimul comunist a fost nesemnificativă, venind și din partea unei persoane care anterior, pentru o lungă perioadă de timp, a fost privilegiată de acest regim. Atît de „nesemnificativă“ a fost opoziția lui Gheorghe Ursu la regimul comunist, încît vestea uciderii disidentului în închisoare a fost printre motivele care au contribuit la retragerea binecunoscutului acord comercial Clauza națiunii celei mai favorizate pe care Statele Unite îl oferiseră pînă atunci României. O dovadă de netăgăduit a disidenței sale se găsește chiar în dosarele Securității. Printre altele, se vorbește acolo despre o „intensă activitate de propagandă dușmănoasă“ desfășurată de Gheorghe Ursu.
Dar dacă, prin absurd, acesta n-ar fi fost omul curajos și opozantul de care știm, ci un om obișnuit, ar fi fost mai puțin grave torturarea și uciderea lui? Gheorghe Ursu era însă un om curajos, în timpul războiului a participat la acțiuni antinaziste, iar familia sa a trecut prin încercări cumplite. Bunicii săi dinspre mamă și alți zece membri ai familiei au murit la Auschwitz.
Revenind la procesul actual, ar fi de observat că, dincolo de litera legii, un judecător are posibilitatea și datoria de a judeca, de a discerne, de a înțelege cum s‑au desfășurat lucrurile și de a-i diferenția pe vinovați de nevinovați. Nu putem să nu ne gîndim că, din acest punct de vedere, judecata a eșuat, ca să folosim un cuvînt neutru.
Întrebarea pe care mulți și-o pun este ce a determinat-o pe respectiva judecătoare să dea o asemenea sentință și o asemenea motivare. Să fi fost influența sau intimidarea practicată de cei acuzați sau de foștii securiști chemați ca martori? Să fi fost un act asumat de sfidare a opiniei publice? Să fi fost incapacitatea judecătoarei de a înțelege cazul? Nu știm exact. Dacă prima și a doua variantă ar fi foarte grave, cea de-a treia ar fi foarte tristă.
Însuși fiul disidentului, Andrei Ursu, și-a pus problema, într-un interviu, cum de judecătoarea „își strică reputația“ în acest fel. E posibil ca ea să se fi temut pur și simplu să-i condamne pe torționari. Dar nu s-a temut și de riscul de a intra definitiv în memoria și conștiința civică drept un personaj negativ?
Procesul continuă, sentința nu e definitivă. Ce se va întîmpla de aici încolo în acest caz va fi în continuare, așa cum spuneam, un barometru al modului în care se face justiție în România. Gheorghe Ursu, „nesemnificativul“ opozant al regimului comunist, va continua astfel, chiar și la 34 de ani de la dispariția sa fizică, atît prin ceea ce a reprezentat el însuși, cît și prin lupta dusă de fiul său, să fie un reper.
