Pro-paranoia
În ţara asta, paranoia este subevaluată pentru că este considerată un lucru negativ. La auzul veştii că National Security Agency ştie fiecare telefon pe care l-ai dat şi că a scanat, probabil, fiecare mail pe care l-ai trimis şi că poate suge orice sunet prin ferestrele (închise) ale maşinii tale, reacţia cetăţeanului obişnuit este să caute un rezon de bună-credinţă pentru a justifica toate acestea. Dacă nişte personaje oarecare te-ar spiona în dormitor privind printr-o găurică sau te-ar urmări peste tot unde te-ai duce, te-ai plînge probabil la Poliţie. Dar dacă o face propriul tău Guvern, înseamnă că sigur caută să te protejeze, nu doar caută să te înfunde. Pe bune? Mai gîndeşte-te. Guvernul ne-a inspectat vieţile private de multe ori în trecut. În anii 1920, în anii '30 şi '40, vînătoarea de "roşii" a băgat spaima în cei săraci şi în clasa de mijloc într-atît încît aceştia ajunseseră să-şi suspecteze prietenii şi vecinii că sînt purtători ai "microbului bolşevic". În anii '50, oricine credea că drepturile omului sînt o idee bună era de îndată pus sub supraveghere. În anii '60, oricine protesta faţă de războiul din Vietnam era suspect. Acum sînt "teroriştii", ceea ce poate să însemne oricine şi orice ar trece prin capul oricui. Războaiele oferă o ocazie extraordinară pentru spionat şi intimidări, aşa că Guvernul nostru are grijă să fim mereu pe picior de război. Cînd nu sîntem în război declarat, sîntem în război rece sau în război secret. "Războiul" este principala metaforă pe care o utilizează păstorii noştri: război împotriva drogurilor, război împotriva virusurilor, război împotriva păsărilor. Am dus războiul în spaţiu cosmic şi în dormitoare. Dacă există vreo parte din vieţile şi minţile noastre neafectată de oarece război declarat de birocraţie este pentru că nu ne dăm încă seama. Şi asta se va schimba cît de curînd, cînd e-metrele care măsoară nivelul de revoltă al subconştientului vor începe să ardă siguranţele la NSA, CIA, DIA, NIA. Cînd iniţialele astea te prind în capcană, ai numai două opţiuni: să te arunci în ocean (un loc din ce în ce mai cald, apropo) sau să te convingi că e spre binele tău să fii spionat, supravegheat şi să-ţi laşi viaţa privată căsăpită pe o masă de inox ca un ficat pe post de material didactic într-o facultate de medicină. Tehnologia care permite Guvernului observarea în amănunt a vieţilor noastre este doar un pic mai sofisticată decît cea pe care o folosim noi înşine pentru a ne expune ochilor lumii. Ne spovedim pe Internet, reglăm camere video să surprindă cele mai intime momente din viaţa noastră, ne filmăm şi ne înregistrăm unii pe alţii pe stradă, în maşini, în transportul în comun sau cînd vorbim la mobile. Fotografiem şi înregistrăm oameni străini fără să le cerem permisiunea, cu celularele noastre, şi iscodim la vecini, dar şi la necunoscuţi, cu programe de spionat prin calculatoare. Facem asta în calitate de cetăţeni privaţi care au devenit dependenţi de exhibiţionism şi voyeurism şi sîntem tentaţi să acordăm Guvernului aceeaşi prezumţie de nevinovăţie pe care ne-o acordăm nouă înşine cînd facem lucruri despre care ştim, mai mult sau mai puţin, că nu sînt în regulă, mai mult sau mai puţin. Noi sîntem acei netrebnici care trag cu ochiul pe care ar trebui să-i reclamăm la Poliţie. Pohta Guvernului pentru amănunte din viaţa noastră intimă este nestăvilită, dar ea oglindeşte, într-un mod ce-ţi dă fiori pe şira spinării, propria noastră dorinţă de a trăi în case de sticlă. Diferenţa stă în acest "mod ce-ţi dă fiori". Cînd ne spionăm singuri sau pe alţii, ne trec fiori de plăcere, dar cînd Guvernul face acelaşi lucru, ar trebui să ne trezească o paranoia care să ne îngheţe sîngele în vine. Guvernul n-are nici o treabă cu fiorii de plăcere, treaba lui este să îi ţină departe pe cei indezirabili. Orice persoană privată este, prin definiţie, un indezirabil, un individ care deţine secrete. Cea mai bună soluţie pentru a le da peste nas tehnocraţilor oficiali este să mărturisim totul încă înainte de a ne prinde. Că altfel o să facem pe noi de frică. Pe rafturi, cărţi de Andrei Codrescu: Scrisori din New Orleans şi Mesi@, ambele traduse de Ioana Avădani.
