...Printre taximetrişti

Am ţinut un timp o listă a oraşelor cu cei mai smintiţi taximetrişti. Rio de Janeiro a rămas în fruntea topului cel mai mult. Nu aveam decît a rosti "taxi în Rio" şi gustul acela amar al groazei mi se suia în beregată, aşa cum păţeam cînd maşina se hurduca în jos pe Corcovado, în volute spiralate ocolind vehicule în mişcare, structuri staţionare şi cîrduri de pietoni fragili. Singurele drumuri mai direct conectate cu Raiul decît cele din Rio sînt, probabil, cele din Martinica, unde fiecare curbă este marcată de troiţele ridicate în memoria celor care au murit acolo în ultimele ore. Puternicele credinţe păgîne ale celor din Martinica, precum şi cele ale brazilienilor sînt singurul lucru care îi împiedică pe locuitori să paralizeze. Scăderea puterii credinţei ar fi o modalitate excelentă de a reduce numărul victimelor accidentelor de circulaţie. În Martinica nu m-am plimbat cu taxiul. Dacă aş fi făcut-o, nu m-aş afla acum aici, să continui cu lista asta. Vă relatez azi din ceea ce pare să devină noul lider: Bucureşti, România. La prima vedere, străzile Bucureştiului nu par atît de mortale pe cît sînt. Construite pentru căruţe şi birje în secolul trecut, sînt înguste, dar nu imposibil de. Pe timpul îngheţaţilor seculi ai comunismului, străzile astea şi-au făcut treaba cum trebuie pentru că maşini nu erau cine ştie cîte. Odată cu venirea capitalismului, maşinile s-au înmulţit de trei ori mai repede ca oamenii. Bucureştiul, aflat acum în al treilea plan cincinal de construcţie a capitalismului, este un imens loc de parcare prin care se scurg, precum mercurul în filoanele de cărbune, taxiuri juruite distrugerii. O metaforă cam preţioasă, ştiu, dar am informaţii la prima mînă. Şoferii diferitelor tărăboanţe cu acte, care bîntuie Bucureştiul, sînt o castă gureşă. Asemenea taximetriştilor din întreaga lume, ei beneficiază de luxul de a-şi revărsa asupra călătorilor întreaga lor înţelepciune. Tot taximetristul bucureştean îşi începe prelegerea cu cîteva remarci introductive despre îngrozitorul ghinion al ţării lui, urmat de soluţii care merg de la cvasirezonabil la grotesc. Apoi, pe măsură ce filosofia se încălzeşte, încep să ia faţa altor maşini, să dea nas în nas cu camioanele, să sară în faţa ambulanţelor, să o ia pe trotuare în urmărirea ciurdelor de pietoni înspăimîntaţi şi să oprească brusc la stopuri, pe la jumătatea intersecţiei. Fiecare manevră este însoţită de un argument politico-filosofic. Am încercat, la un moment dat, să-mi pun centura de siguranţă. "Ce - a exclamat cu dispreţ şoferul - oi fi american!" "Da - am spus - şi nu vreau să mor." Cu toate astea, nu am mai încercat cascadoria aia cu centura, căci ceva din vocea lui m-a molipsit de eroismul lui. Adică, cine eram eu să refuz să mor ca toată lumea? Pe restul şederii mele, m-am sfidat pe mine însumi şi legea, aruncîndu-mă glonţ înainte pe străzi, alături de aceşti cavaleri ai Apocalipsei. Pînă la ultima cursă. Eram aproape de hotelul meu şi mă felicitam în gînd pentru performanţa de a fi supravieţuit. Prematur, după toate aparenţele. Acest ultim taximetrist mi-a spus, de îndată ce am trecut de hotarele feudei sale (care erau, mi-am dat seama, şi cele ale minţii sale): - Ştii ochiul ăla de peşte din televizor? Îl văzusem. - Da. - Ei bine, ochiul ăla te priveşte. OK. Nu eram încă foare sigur unde bate, aşa că am întrebat: - Vrei să spui că ne spionează? Omul a zîmbit misterios şi m-a privit, în timp ce, simultan, a intrat direct în fundul maşinii din faţa noastră. M-am proptit în bordul maşinii, am levitat cîteva secunde şi am aterizat din nou, în bune condiţii. Din fericire, mergeam cam cu şase kilometri la oră, dar taxiul tot a fost şifonat. - Niciodată, mi-a spus primul meu editor, să nu scrii chestii pe care le auzi de la taximetrişti. Corect. Dar cînd după vorbe vin şi fapte, pur şi simplu nu ai de ales. traducere de Ioana AVĂDANI