Primăvara şi poeţii chinezi
În vacanţa de primăvară, eu, profesorul, am pornit către munţi. Studenţii mei au apucat-o direct către plajă. Asta este o poezie chinezească, dacă o citeşti din nou. Tot semestrul am predat poeţi din toată lumea, dar am adăstat mai îndelung asupra celor chinezi. Timp de trei mii de ani, poeţii chinezi au rămas credincioşi anotimpurilor, fragilităţii vieţii, tristeţilor şi inimilor frînte. Ei găseau, în toate cele, semne ale naturii şi ale lucrării ei, de la flori la imperii, dar au tăiat o felie subţire de timp între irumperile naturii şi cruzimea ucigaşilor, pentru a vorbi de fragilitatea oamenilor. Aceştia sînt poeţii chinezi pe care îi ştim, cei mai faimoşi, şi poate ăsta e şi motivul pentru care încă îi mai citim. De-a lungul secolelor, or mai fi fost mii de alţi poeţi chinezi, uitaţi acum, care au scris poezii plăcute urechii, pentru a linguşi curtenii, sau poeme sîrguincioase, pentru a linguşi canoanele unor învăţături de mult uitate. Aceşti poeţi au făcut un troc: au dobîndit faima vremelnică, dar urma li s-a şters cu următoarea antologie. Cei pe care încă îi mai citim au scris numai despre lucruri pe care încă le mai simţim: trista trecere a timpului. Mă rog, unii au scris şi despre bucuriile iubirii, dar asta implica mereu şi niscai vin, şi părere de rău după. Vinul apărea în primul vers, apărea apoi iubirea, apoi, dintr-o dată, venea iarna. Sau războiul. Sau bătrîneţea. . Una din astea. Poeţii chinezi pe care încă îi mai citim au scris despre toate anotimpurile, dar Primăvara a fost de departe favorita lor: i-au adus laude şi au deplîns-o totodată. Miile de poeţi uitaţi doar au lăudat-o, judecînd mai înţelept să nu amintească puternicilor vremii cît sînt de vremelnici. Pentru această vină, posteritatea i-a aruncat în uitare. Şi de asta predau poezie chineză: dacă scrii numai ca să faci plăcere, vei fi dat uitării. Ţineţi minte cînd staţi tolăniţi pe plajă, fălindu-vă în floarea cărnii voastre, cu iPod-urile ei cu tot, că vacanţa de primăvară este doar o jumătate a poveştii. Adevărul primăverii este că nimic nu e cu adevărat în vacanţă. În munţi, primăvara este trudă grea, sîngerul o anunţă, apoi se îngălbeneşte şi moare. Toată făptura, floare, gîză, tîrîtoare sau pasăre, împinge cu toate puterile în scoarţa aspră, pînă cînd cel mai de sus colţ o crapă, strălucind colorat de atîta trudă. Florile au culori atît de vii pentru că muncesc din greu să spargă crusta rece a pămîntului. Întrebaţi orice floare vreţi. Nici animalelor nu le e prea uşor - sezonul de împerechere le dă poruncă de necrezut: împerechează-te acum, în următoarele şase săptămîni, că altfel... Pentru cele mai multe făpturi, acest "altfel" e tot ce capătă. Oamenii, care se împerechează tot anul, pot să-i înşele pe unii poeţi şi să-i facă să creadă că e pururea primăvară. Dar nu este: uitaţi-vă la toţi poeţii uitaţi.
