Prejudecăți spulberate
Procesul prin care alegem o carte dintr-o librărie, concertul, filmul sau piesa de teatru pe care să le vedem ține de o mulțime de factori, uneori foarte subtili, dacă nu chiar subconștienți. De exemplu, mărturisesc că am ocolit de fiecare dată nenumăratele romane scrise de Haruki Murakami care se găsesc prin librării. M-am gîndit poate, în primul rînd, că e puțin probabil să rezonez cu un scriitor dintr-o cultură atît de îndepărtată. Mi-am zis și că, după ce mi-a plăcut deja un japonez (fie el și trăitor în Anglia) – Kazuo Ishiguro, care a scris Rămășițele zilei –, e mai mult ca sigur că un al doilea mă va dezamăgi. Apoi, titlul celui mai cunoscut roman al lui Murakami – Pădurea norvegiană – mi s-a părut curios pentru un japonez. Nu mai zic că, în ultimii ani, am auzit multă lume pamîndu-se după el și... știți cum e cu pomul lăudat.
Despre un alt japonez, dirijorul Seiji Ozawa, am avut impresia, în ignoranța mea, că a apărut cam din senin, pe la începutul anilor 2000, tocmai la conducerea Operei din Viena. A dirijat celebrul concert de 1 ianuarie de la Musikverein și în cîțiva ani a dispărut la fel de brusc.
Văzînd însă într-o librărie cartea de discuții dintre Murakami și Ozawa (Pur și simplu despre muzică, Editura Polirom, 2018), prin același complicat și obscur proces al alegerilor despre care pomeneam, am devenit dintr-odată interesat. Și am descoperit o bijuterie. Citind-o, mi-am dat seama că judecasem complet greșit. Nu avusesem habar că Seiji Ozawa a fost discipolul favorit al lui Leonard Bernstein, dar și al lui Herbert von Karajan (ce ar fi putut să-l recomande mai mult?). A condus orchestrele din Toronto și San Francisco, apoi, timp de 29 de ani, a fost directorul celebrei orchestre din Boston, pentru ca ulterior să fie numit dirijor principal la Opera din Viena (pe vremea cînd manager era Ioan Holender). Apoi, un cancer l-a determinat să-și întrerupă pentru o vreme activitățile. Am aflat că ignorant și chiar ostil în ce-l privește a fost și publicul de la Scala din Milano, care l-a huiduit pur și simplu (s-ar putea spune că din principiu), la primele sale apariții în această sală, cînd a dirijat Tosca de Puccini, cu Pavarotti, în 1980. Ozawa îi povestește scena lui Murakami, cu mult haz. Drept consolare, i s-a spus atunci că nici un dirijor nu a apărut la Scala fără să fie huiduit, nici chiar Toscanini. Ozawa crede că a avut totuși un noroc: „Adevărul este că membrii orchestrei erau de partea mea. Cîteodată, huiduie și ei publicul. Chiar am asistat la așa ceva. (…) Huiduielile au încetat după cîteva zile. Au devenit din ce în ce mai slabe, apoi, într-o zi, au dispărut complet”.
Murakami este un meloman desăvîrșit, un om care știe cum să asculte un concert. Pare că poate face foarte bine diferența între diverse interpretări ale aceleiași piese și știe cînd o bucată e cîntată mai bine sau mai prost, deși, după cum spune el însuși, e un „profan absolut”, adică nu se pricepe, tehnic, la note și la partituri. Asta face ca întrebările și, în general, discuția sa cu maestrul Ozawa să fie de o natură universală și inteligibilă pentru toți „profanii” iubitori de muzică. Așa aflăm, de exemplu, despre deosebirile de stil și de eficiență dintre Bernstein și Karajan, despre diferențele de sunet, de ritm sau de calitate dintre diverse orchestre ale lumii, despre cum sînt orchestrele permanente și cum sînt cele care se adună doar din cînd în cînd, despre cum s-au modificat interpretările în funcție de schimbările tehnologice (trecerea de la sistemul analog la cel digital). Ozawa și Murakami ascultă înregistrări și le discută. Disecă și analizează muzica lui Gustav Mahler și redescoperirea ei de către Leonard Bernstein. De asemenea, întorc pe toate părțile concertul nr. 3 pentru pian și orchestră de Beethoven. Ozawa explică și felul în care Brahms face să „dispară” respirațiile suflătorilor.
Doi japonezi comentînd un domeniu considerat ca fiind prin excelență o valoare a culturii occidentale e lucru rar și cît se poate de interesant. Nu lipsesc nici miciile istorii legate de obiceiurile și viața unor mari dirijori și interpreți sau întîmplări amuzante din cariera maestrului Ozawa. El mărturisește cum, pe vremea cînd era tînăr și sărac, a șterpelit trei dintre multele baghete personalizate ale lui Eugene Ormandy și a fost prins, sau cum a stat înghesuit cu Richard Burton și Elizabeth Taylor într-o lojă ascunsă, la un concert dirijat de Leonard Bernstein, și nu a prea înțeles ce-i spuneau cei doi actori, fiindcă nu știa bine engleză.
Într-un capitol în care povestește experiența participării la cursurile unei academii de vară din Elveția înființate de Seiji Ozawa, Haruki Murakami își dezvăluie forța scriitoricească, dacă se poate spune astfel. Descrie într-un mod memorabil cele cîteva zile din vara anului 2011 în care Ozawa și colaboratorii săi (foarte renumiți și ei) reușesc, într-un cadru idilic, să cizeleze muzica produsă de o serie de studenți selecționați. Ca un adevărat spirit rector, Seiji Ozawa pare că transcende acolo vîrsta și dificultățile fizice ale corpului.
Cred că voi începe să citesc și romanele lui Murakami.
(Trebuie să mai spun că o asemenea carte specială nu putea fi savurată pe deplin fără buna traducere, direct din japoneză, a Mihaelei Albulescu.)
