Prejudecăți spulberate

Publicat în Dilema Veche nr. 888 din 15 - 21 aprilie 2021
Comunismul se aplică din nou jpeg

Procesul prin care alegem o carte dintr-o librărie, concertul, filmul sau piesa de teatru pe care să le vedem ține de o mulțime de factori, uneori foarte subtili, dacă nu chiar subconștienți. De exemplu, mărturisesc că am ocolit de fiecare dată nenumăratele romane scrise de Haruki Murakami care se găsesc prin librării. M-am gîndit poate, în primul rînd, că e puțin probabil să rezonez cu un scriitor dintr-o cultură atît de îndepărtată. Mi-am zis și că, după ce mi-a plăcut deja un japonez (fie el și trăitor în Anglia) – Kazuo Ishiguro, care a scris Rămășițele zilei –, e mai mult ca sigur că un al doilea mă va dezamăgi. Apoi, titlul celui mai cunoscut roman al lui Murakami – Pădurea norvegiană – mi s-a părut curios pentru un japonez. Nu mai zic că, în ultimii ani, am auzit multă lume pamîndu-se după el și... știți cum e cu pomul lăudat.

Despre un alt japonez, dirijorul Seiji Ozawa, am avut impresia, în ignoranța mea, că a apărut cam din senin, pe la începutul anilor 2000, tocmai la conducerea Operei din Viena. A dirijat celebrul concert de 1 ianuarie de la Musikverein și în cîțiva ani a dispărut la fel de brusc.

Văzînd însă într-o librărie cartea de discuții dintre Murakami și Ozawa (Pur și simplu despre muzică, Editura Polirom, 2018), prin același complicat și obscur proces al alegerilor despre care pomeneam, am devenit dintr-odată interesat. Și am descoperit o bijuterie. Citind-o, mi-am dat seama că judecasem complet greșit. Nu avusesem habar că Seiji Ozawa a fost discipolul favorit al lui Leonard Bernstein, dar și al lui Herbert von Karajan (ce ar fi putut să-l recomande mai mult?). A condus orchestrele din Toronto și San Francisco, apoi, timp de 29 de ani, a fost directorul celebrei orchestre din Boston, pentru ca ulterior să fie numit dirijor principal la Opera din Viena (pe vremea cînd manager era Ioan Holender). Apoi, un cancer l-a determinat să-și întrerupă pentru o vreme activitățile. Am aflat că ignorant și chiar ostil în ce-l privește a fost și publicul de la Scala din Milano, care l-a huiduit pur și simplu (s-ar putea spune că din principiu), la primele sale apariții în această sală, cînd a dirijat Tosca de Puccini, cu Pavarotti, în 1980. Ozawa îi povestește scena lui Murakami, cu mult haz. Drept consolare, i s-a spus atunci că nici un dirijor nu a apărut la Scala fără să fie huiduit, nici chiar Toscanini. Ozawa crede că a avut totuși un noroc: „Adevărul este că membrii orchestrei erau de partea mea. Cîteodată, huiduie și ei publicul. Chiar am asistat la așa ceva. (…) Huiduielile au încetat după cîteva zile. Au devenit din ce în ce mai slabe, apoi, într-o zi, au dispărut complet”.

Murakami este un meloman desăvîrșit, un om care știe cum să asculte un concert. Pare că poate face foarte bine diferența între diverse interpretări ale aceleiași piese și știe cînd o bucată e cîntată mai bine sau mai prost, deși, după cum spune el însuși, e un „profan absolut”, adică nu se pricepe, tehnic, la note și la partituri. Asta face ca întrebările și, în general, discuția sa cu maestrul Ozawa să fie de o natură universală și inteligibilă pentru toți „profanii” iubitori de muzică. Așa aflăm, de exemplu, despre deosebirile de stil și de eficiență dintre Bernstein și Karajan, despre diferențele de sunet, de ritm sau de calitate dintre diverse orchestre ale lumii, despre cum sînt orchestrele permanente și cum sînt cele care se adună doar din cînd în cînd, despre cum s-au modificat interpretările în funcție de schimbările tehnologice (trecerea de la sistemul analog la cel digital). Ozawa și Murakami ascultă înregistrări și le discută. Disecă și analizează muzica lui Gustav Mahler și redescoperirea ei de către Leonard Bernstein. De asemenea, întorc pe toate părțile concertul nr. 3 pentru pian și orchestră de Beethoven. Ozawa explică și felul în care Brahms face să „dispară” respirațiile suflătorilor.

Doi japonezi comentînd un domeniu considerat ca fiind prin excelență o valoare a culturii occidentale e lucru rar și cît se poate de interesant. Nu lipsesc nici miciile istorii legate de obiceiurile și viața unor mari dirijori și interpreți sau întîmplări amuzante din cariera maestrului Ozawa. El mărturisește cum, pe vremea cînd era tînăr și sărac, a șterpelit trei dintre multele baghete personalizate ale lui Eugene Ormandy și a fost prins, sau cum a stat înghesuit cu Richard Burton și Elizabeth Taylor într-o lojă ascunsă, la un concert dirijat de Leonard Bernstein, și nu a prea înțeles ce-i spuneau cei doi actori, fiindcă nu știa bine engleză.

Într-un capitol în care povestește experiența participării la cursurile unei academii de vară din Elveția înființate de Seiji Ozawa, Haruki Murakami își dezvăluie forța scriitoricească, dacă se poate spune astfel. Descrie într-un mod memorabil cele cîteva zile din vara anului 2011 în care Ozawa și colaboratorii săi (foarte renumiți și ei) reușesc, într-un cadru idilic, să cizeleze muzica produsă de o serie de studenți selecționați. Ca un adevărat spirit rector, Seiji Ozawa pare că transcende acolo vîrsta și dificultățile fizice ale corpului.

Cred că voi începe să citesc și romanele lui Murakami.

(Trebuie să mai spun că o asemenea carte specială nu putea fi savurată pe deplin fără buna traducere, direct din japoneză, a Mihaelei Albulescu.)        

O mare invenție – contractul social jpeg
Succesiunea generațiilor în comunitatea academică: Valentin Constantin și Diana Botău
Regimurile dictatoriale și mișcările fundamentaliste s-au asociat într-o ofensivă violentă, propagandistică și armată, împotriva lumii euroatlantice.
Nicuşor faţă cu reacţiunea jpeg
Populiștii nu (mai) sînt o excepție
Întrebările despre soarta Uniunii Europene, acuzațiile de extremism și evocarea drobului de sare fascist au devenit aproape un clișeu.
Teze pentru o fenomenologie a protecţiei (îngereşti) jpeg
A conviețui cu imposibilul
Dictatura este un mod de organizare statală în care sfera posibilului tinde spre zero.
Frica lui Putin jpeg
„Scena politică”
Avem impresia că e o lume falsă – o „mascaradă” –, ceva profund neautentic, spre deosebire de lumea economică, de pildă, care e reală.
AFumurescu prel jpg
Vai, săracii, vai, săracii ziariști…
Incredibil, doamnelor și domnilor! Revoltător!
MihaelaSimina jpg
Cea mai frumoasă clădire din Cernăuți
Unul dintre „sporturile” la care istoria este campioană se numește „paradox”.
Iconofobie jpeg
O rugăciune la Bicaz
Nu faptul că încercam să‑l păcălesc pe Dumnezeu mă surprinde, ci dorinţa mea viscerală să trăiesc prostește, un eon întreg, dacă se putea.
„Cu bule“ jpeg
Mesa
Faptul că mesa apare des în dialoguri dovedește că forma îi era familiară publicului din secolul al XIX-lea.
image png
Ce-i rămîne Mariei de făcut?
Întrebările morale cu privire la integritatea academică și presiunea de a se conforma normelor nescrise ale colectivului profesional rămîn deschise.
RNaum taiat jpg
Comunismul se aplică din nou jpeg
Întoarcerea
Ajunși acasă, avem un fel de „rău de uscat“, cum li se întîmplă marinarilor.
image png
Misterele bugetare
Una din temele importante legate de transformarea sistemului public românesc este cea a „discreției” cu care au avut loc schimbările în administrație.
image png
Inteligența Artificială și ambiția personală
Riscul de a cădea în groapă e mai mare atunci cînd privirea e întotdeauna spre orizont.
image png
Neo-religii
Trăim deci în epoca neo-religiilor. (Asta cît ne vor mai lăsa ele să trăim...)
image png
Note, stări, zile
...Și, dacă ai noroc, ideea revine la tine tocmai cînd gîndești aceste lucruri.
image png
Inamicul public numărul 1
Să ne ferească Dumnezeu să ajungem să decidă opinia publică totul!
image png
Algoritmul istoric al jacardului
N-ai zice că-i vreo legătură. Istoria, însă, o țese subtil.
image png
image png
Toți sîntem puțin luați
Elevii merită un mediu educațional sigur și stimulativ.
image png
Marca urs
Ecourile publicității se sting totuși, în timp, lăsînd în urmă fragmente pitorești, dar efemere.
p 7 Drapelul Partidului Republican din SUA WC jpg
Regula neoliberală a minorității
Nouă însă probabil că ne pasă.
image png
Echipa de fotbal proaspăt calificată la Euro 2024 ar putea deveni chiar bună?
Dacă mai întîrzie puţin se trezesc bătrîni. Ce îi ajută? Nu au viciile generaţiilor trecute.
image png
Jucării și steaguri
Mă tem că aici diferența față de americani nu e doar de formă, ci și de fond.
image png
Despre apartenență: între liniște și îngrijorare
Patriotismul constituțional ar deveni astfel legătura de apartenență care solidarizează comunitatea, pe temeiul libertății.

Adevarul.ro

image
Singurul om politic român pe care un reputat istoric il consideră cu adevărat patriot. „Mă uit la Simion ca la un dulap”
Istoricul Doru Radosav, profesor la Universitatea Babeș-Bolyai, a vorbit despre omul politic român care este, în opinia sa, singurul despre care se poate spune fără nicio ezitare că a fost un adevărat patriot, dar și despre ce pot face politicienii de azi ca să-i calce pe urme.
image
Românul Sebastian Stan, în pielea lui Donald Trump. Încep filmările pentru „The Apprentice”, despre ascensiunea fostului președinte american
Actorul de origine română, Sebastian Stan, va interpreta rolul tânărului Donald Trump în noua producție cinematografică "The Apprentice", în regia lui Ali Abbasi.
image
Exploziile care au cutremurat orașele Văii Jiului. Cum s-a produs catastrofa din Mina Livezeni, în 1980
Miercuri, 29 noiembrie, s-au împlinit 43 de ani de la catastrofa din Mina Livezeni, unde o explozie produsă de gazele din mină a ucis peste 50 de oameni. Victimele tragediei au fost comemorate

HIstoria.ro

image
Muzica elitelor otomane
Muzica clasică otomană reprezintă o muzică orientală cultă, una a elitelor, practicată la Curtea sultanului otoman, cu diferite ocazii. Ea apare ca muzică de Curte a conducătorilor politici din Orientul Apropiat și Mijlociu, fiind o muzică echivalentă a muzicii simfonice din vestul Europei.
image
Unirea Bucovinei „în vechile ei hotare” cu România
Dezmembrarea Austro-Ungariei a permis și românilor din Bucovina să dispună așa cum doresc de propria soartă.
image
Vizita lui Cuza la Istanbul, după Unirea din 24 ianuarie 1859: Turcii resping, jigniți, bacșișul!
După Unirea din 24 ianuarie 1859, un eveniment major pentru Domnia lui Cuza l-a constituit vizita domnitorului la Constantinopol.