PowerPoint şi alte slăbiciuni

Mult timp am crezut că arheologia înseamnă, simplu, muncă de teren, urmată de publicații. Greșit, arheologie înseamnă PowerPoint. Totul e-n van dacă nu faci o prezentare hoață. În lunile de existență profană, cînd trăiești anonim prin oraș, unde nu ți găsești locul ca Persefona întoarsă din Hades, nu te mai recomandă ca arheolog decît buzunarul plin de stick-uri de memorie cu prezentări tehnicolor ale rezultatelor tale, uneori cam cenușii.

Cu timpul pierdut pe glob pentru bibilitul de „ppt“-uri s-ar putea construi diguri. Ca unul care a prins vremurile (înainte de 2000) în care schimbam cu două degete diapozitive înrămate în plastic pentru profesori la cursuri, fac acum prezentări destul de minimaliste. Recunosc că idealul meu despre un slide (diapozitiv de PowerPoint) este lipsit de orice îndrăzneală: o singură poză clară, care acoperă tot ecranul, cu o descriere spartană („Atena, Perseu și Medusa. Sf. sec. VI î. Hr. Selinunt, templul C, metopa Est VII. Calcar. Palermo, Mus. Arch. Reg.“ – deja prea mult!). Această imagine stă o jumătate de minut sau un minut pe ecran, timp în care tu vorbești cît poți de convingător despre ea, și cu asta basta. Mi-e clar că nu poți totuși face un PowerPoint așa simplist dacă prezinți rezultatele studiilor clinice cu vaccinuri antimalarie, sau boom-ul economiei nigeriene. Și nici în arheologie, acolo unde ilustrezi proveniența mărfurilor din epava de la Uluburun, o epavă plină de trufandale arheologice esențiale pentru arheologia epocii bronzului, sau dacă faci cluster analysis pe o necropolă. Ce vreau să zic însă e că majoritatea prezentărilor „ppt“ pe care le văd pe la conferințe ar putea fi simplificate. Mai puține imagini care izbesc alte imagini cu șoldul ca să le înlocuiască, mai puține săgeți fluorescente care apar din toate direcțiile și se înfig într-o coastă de madonă. Unele diagrame sînt atît de complicate încît nu mai știi dacă te afli într-o sală de conferințe sau într-o barbă de Dubuffet. Rostul acestor diagrame, despre care timpul „nu permite“ niciodată prezentatorilor să vorbească în detaliu, este ca, arătate fulgerător, să lase auditoriul bouche-bée și să stabilească credibilitatea vorbitorului și capacitatea instituției sale de folosi computerul. Diagramele legate de intervizibilitate sau de Ripley’s K function, pe care încă le puteam urmări cu cîțiva ani în urmă, sînt acum înlocuite de chestii care seamănă tot mai mult cu testele Rorschach sau par produse, într-o dubioasă tovărășie, de Freud și Escher.

Trebuie zis că unele slide-uri nu de simplificare au nevoie, ci doar de puțină afecțiune. Nu există, mi s-a spus, motive bune ca să scrii pe slide cu caractere minuscule, să lași pozele inutil atrofiate, în centru, pe un fond alb, orbitor, să nu mai treci prin PowerPoint o dată înainte de a prezenta, ocazie cu care mai salvezi niște picioare, un cap etc., sau să refolosești în aceeași prezentare slide-uri din ultimii ani, fiecare cu alte culori, alt corp de literă și produse pentru alt tip de public. Încă ceva: textul de pe ecran n-ar trebui citit cu voce tare decît dacă e vreun citat-cheie în jurul căruia se desfășoară prezentarea, poate din Kossinna și definiția culturii arheologice, exploatată apoi de naziști, sau din Melina Mercouri, pe cînd era ministru al Culturii și le cerea englezilor să returneze Greciei sculpturile Parthenonului. Asta pentru că am avut șansa să văd cîndva pe un slide acest text, cu aldine (bolduri, ce mai): „Deocamdată se așteaptă rezultatele de laborator și apoi vom ști mai multe.“ Și mai bizar e să ai un text pe ecran, iar tu să povestești altceva. Dacă e o întrunire de literatură experimentală, poate, dar la o sesiune arheologică, nu. Cîteva cuvinte sînt prea destul, și să fie lizibile, am ochii obosiți de la alea două cărți pe care le-am citit în tinerețe (și mai ales de la PowerPoint-urile pe care le-am făcut!).

Pentru final, un singur detaliu despre dezastrul primelor mele prezentări. Arma mea secretă era laser pointer-ul. De îndată ce schimbam ­slide-ul, începeam să fac cercuri mari și zigzaguri rapide pe imagine, încercînd, presupun, s-o colorez. Asta fixa informația de numa-numa. Într-o zi am văzut însă pe cineva cu puteri supraomenești: punctulețul roșu apărea ex nihilo acolo unde trebuia și contura lent și fără bîțîială amănuntul de care era vorba. Calitatea intelectuală a acestui domn (un austriac) mi s-a impus instantaneu și, după conferință, l am așteptat să-l întreb cum face. Fără să rîdă, mi-a zis că ține pointer-ul cu ambele mîini, ca pe un revolver. Subiectul prezentării lui fusese Linearbandkeramik și omul nu și-a putut ascunde complet dezamăgirea provocată de întrebarea mea. Era probabil genul de arheolog care credea că în arheologie importante sînt munca de teren și publicațiile. 

Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Trecerea, Cartea Românească, 2016.

Foto: Perseu cu capul Medusei, wikipedia