Poveştile dormitorului
Săptămîna trecută, vecina mea de peste pagini, Simona Sora, parcă mi-a făcut cu ochiul. Mergeam spre facultate, repetîndu-mi în minte firul roşu al cursului pe care urma să-l ţin despre "etnologia dormitorului", cînd mi-au căzut ochii peste "patul şi cartea" din puzzlecturile sale din numărul trecut. Iată o temă în plus, mi-am zis, numai bună de adăugat la poveştile mele antropologice: dorinţa de "a te băga în pat cu o carte" şi toată aura aproape erotică a acestei plăceri în intimitatea spaţiului de dormit. Mi-am adus aminte de convingerea lui André Breton că "poezia se face în pat precum amorul". Apoi, pe firul asocierilor, gîndul m-a dus la acea piesă de mobilier recentă, la îndemînă, dar separată de pat, noptiera, care a avut de parcurs şi ea o lungă istorie pînă să-şi lege destinul de lecturile furate somnului şi să ajungă la "cartea de pe noptieră". Şi uite aşa m-am întors la dormitorul meu! Patul şi spaţiul domestic care îl cuprinde, dormitorul, au o istorie lungă, care nu se pierde însă în "negura istoriei". Strămoşii noştri au trebuit să aştepte retragerea ultimei glaciaţiuni, avansarea spre nord a pădurilor şi trecerea la vînătoarea unor animale mai mici venite şi ele cu pădurile, precum căprioare şi iepuri, pentru a acoperi locurile lor de dormit cu blănuri şi a încropi astfel un strămoş al patului. Se poate schimba acum şi una dintre cele mai importante "tehnici ale corpului", aceea a acuplării: faţă de desenele rupestre care arată totdeauna bărbatul în spatele femeii, uşor aplecată în faţă, cam din această perioadă ce a urmat glaciaţiunii Würm apar şi primele reprezentări ale cuplului aşezat şi faţă în faţă. "Această poziţie, cu femeia lungită pe spate şi bărbatul deasupra, va fi considerată de atunci, şi cel puţin pînă prin secolul al XVIII-lea, ca fiind singura Ťnaturală»" - constată Pascal Dibie în fascinanta sa Ethnologie de la chambre
