Poveşti veneţiene
O călătorie este întotdeauna o aventură care implică pînă la epuizare trupul şi mai ales spiritul. De altfel, încă de foarte timpuriu, călătoria devine parte din educaţia unui tînăr plecat nu numai să studieze, nu numai să înveţe, ci şi să cunoască un alt mod de viaţă, alţi oameni, alte maniere de a gîndi şi de a se comporta. Exact ca un spudeu din epoca Renaşterii m-am simţit mai zilele trecute cînd, printr-o întîmplare a sorţii şi prin bunăvoinţa Institutului Cultural Român proiectul meu a fost selectat pentru colocviul internaţional "Venezia e il Levante tra il XIII e il XVIII secolo", organizat între 19-20 octombrie de Institutul Român de Cultură şi Cercetare Umanistică din Veneţia. Aşa că în cele trei zile am încercat să descopăr cît mai mult. Să vizitezi Veneţia la ora şase dimineaţa, cînd străzile sînt încă pustii, iar turiştii şi aparatele lor agasante n-au invadat încă străzile, este o plăcere. Trecutul te priveşte din fiecare colţ, fiecare pod, fiecare casă, fiecare biserică, fiecare clădire, fiecare statuie, fiecare culoare, toate primesc aici semnificaţii aparte şi spun poveşti uimitoare despre iubiri, bătălii, tratate de pace, comerţ sau negoţ. Bineînţeles că am avut alături de mine un ghid experimentat, un prieten, bun cunoscător al oraşului, care îmi explica în şoaptă, deşi nu era nimeni care să ne audă la acea oră a dimineţii, frumoasele istorii ale oraşului. Şi astfel mi-au trecut pe lîngă urechi istorii şi întîmplări care mai de care mai uimitoare. Mi se şoptea: "Azi trebuie să vedem casa cu mauri. Au fost aduşi de la Constantinopol, de altfel se observă că nu sînt cu totul încadraţi în construcţia casei". După alţi cîţiva paşi ne îndreptam spre "casa lui Tintoretto", apoi spre "casa cu cămilă", iar istoria tînărului arab îndrăgostit de frumoasa veneţiană îmi va inspira poate cîndva o poveste. Ajungem la "Puntea suspinelor" şi ne lăsam în calea apei, savurînd aroma cafelei ce se împrăştia printre poduri şi străzi, plutea pe luciul apei şi te îmbia să te aşezi la măsuţă, să sorbi cu înghiţituri mici cafeaua din filigeaua aurie, privind cu lăcomie la munţii de ciocolată ce invadau rafturile, vitrinele, orice locşor. Alergam apoi spre colocviu unde programul oferea nu numai nume diverse reprezentînd centre de cercetare de prestigiu - şi amintesc numai cîteva dintre ele: Andrei Pippidi (Universitatea Bucureşti), Ovidiu Cristea (Institutul de istorie "Nicolae Iorga"), Rafael Chelaru (Facultatea de Arhivistică), Cristian Luca (Universitatea din Galaţi), Florina Ciure (Universitatea din Oradea), Andrea Fara (Universitatea din Pisa), Gainfranco Giraudo (Universitatea din Veneţia), Eric Dursteler (Universitatea din Utah), Gianluca Masi (Universitatea din Florenţa), Teresa Ferro (Universitatea din Udine), Gerassimos Pagratis (Universitatea din Atena), Stathis Birtachas (Universitatea din Mytilene) - ci şi teme la fel de interesante: comerţ şi relaţii economice, sultani şi împăraţi, misionari şi călători, comportamente sociale şi intrigi politice, reforme şi religii, toate desfăşurate între Veneţia şi Levant. Fiecare seară se încheia cu o masă mai degrabă în stil levantin, în care sărmăluţele şi mămăliguţa, zacuştile şi murăturile au stîrnit pasiunile gusturilor pentru cunoscători şi curiozităţi pantagruelice pentru "novici". În liniştea nopţilor, tulburată doar de cîntul apelor şi din cînd în cînd de serenadele vreunui gondolier, îmi reluam descoperirea Veneţiei: gondolele adormite în aşteptarea dimineţii, măştile colorate ce te priveau din spatele vitrinelor, sticla de Murano cît mai colorată şi cît mai frumos şi ciudat modelată, Arsenalul, Palatul Dogilor, Arhivele, alte palate şi alte case aparţinînd diferiţilor dogi sau numai negustori, apa care se revărsa pe străzi, ţîşnind pur şi simplu din canale. Dar ce m-a impresionat cel mai tare a fost "sala de bal" din Piaţa San Marco. La miezul nopţii şi în umbra catedralei am ascultat cu încîntare Vivaldi, Mozart, Strauss, Mascagni, Beethoven, Verdi, iar singuraticii turişti sau obişnuiţii italieni se opreau fermecaţi în faţa celor două orchestre ce se întreceau în virtuozitate. Aşadar gustul se educă, iar italienii "mari iubitori de muzică", cum îi considera şi marele nostru boier Dinicu Golescu, ajuns în Italia la 1826, nu se dezic. Iniţiativa domnului Ioan-Aurel Pop, directorul sus-numitului Institut şi a doamnei Monica Joiţa, directoare adjunctă a aceluiaşi Institut, a plecat probabil de la ideea medievală a educaţiei prin călătorie. Frumoasă ideea! Poate că n-ar fi rău să fie urmată şi de alte institute culturale. Aşa ar afla şi Europa că în România se mai face şi cercetare, şi încă una de bună calitate.
