Poveşti gastro-identitare
Identitatea este un discurs pertinent despre apartenenţe cu sens. Este o "identitate narativă" - ne spune Ricœur - o poveste cu rost sau care caută să instituie un rost împărtăşit. Dar oare ce apartenenţe mai sînt învestite cu sens la ora actuală, care mai sînt rosturile identitare din România zilelor noastre? Îmi păstrez convingerea că cea mai simplă abordare a acestei întrebări existenţiale rămîne mîncarea. Ghicitul în farfurii, meniuri şi vitrine alimentare nu este doar o îndeletnicire plăcută, ea este şi una fertilă. Gastronomia şi practicile sale constituie un discurs despre Sine şi despre Celălalt care permite şi ultimului gurmand să înveţe antropologia mîncînd şi să înţeleagă cîte ceva despre societatea (sau societăţile...) în care trăieşte. Luaţi pe rînd, de pildă, cîteva "restaurante etnice" şi veţi înţelege ce-i aia multiculturalism. Mergeţi apoi într-un local cu bucătărie "fusion" şi gustaţi diferenţa între multi- şi inter-cultural: în primul caz, fiecare restaurant oferă mîncărurile culturii sale, cît se poate de specifice şi unice (prezentate de regulă în limba lor natală, astfel încît impresia de diferit să fie şi mai puternică), spre exotică degustare de sine: eating the Other, canibalism simbolic; în al doilea caz, un singur restaurant combină o diversitate de culturi gastronomice într-un metisaj mai mult sau mai puţin reuşit. Multi este de origine americană, inter este mai degrabă o reacţie francofonă. Puteţi să reveniţi apoi într-un restaurant obişnuit, de-al nostru, pentru a înţelege construcţia etnică a identităţii la români - şi în general. Citiţi meniul şi veţi da peste o serie de feluri de mîncare, printre care şi şniţel sau cordon bleu, dar şi ciorbă de viţel sau papanaşi. Unele sînt clar ale altora, altele sînt pur şi simplu "generaliste", dar le ştim pe toate, ne-am obişnuit cu ele, le gătim şi acasă: fac parte din "cultura" noastră gastronomică de fiecare zi. Daţi apoi pagina şi veţi găsi, inevitabil, rubrica "preparate tradiţionale româneşti". Astea sînt doar ale noastre, sînt specifice, ne reprezintă. Sînt naţionale: sarmalele de pe oricare dintre aceste meniuri sînt aceleaşi din Bucovina şi pînă în Oltenia, chiar dacă acasă, în Bucovina şi în Oltenia, ele erau diferite. Aşa cum lista de preparate tradiţionale este o porţiune, o selecţie din meniu, tot astfel identitatea etnică este un ansamblu selectiv şi omogen al identităţii culturale, mult mai cuprinzătoare şi ecumenice. În acest peisaj gastro-identitar, apariţia recentă şi dezvoltarea vertiginoasă a pieţei de "produse tradiţionale" (şi/sau locale) spune o poveste simptomatică. Mai întîi, aceste produse tradiţionale nu mai sînt autentic româneşti prin opoziţie cu cele autentic ungureşti sau bulgăreşti, de pildă, ci în opoziţie cu o identitate ubicuă, mondialistă, care, ca atare, este aproape o non-identitate: produsele din supermarketuri, care sînt ale tuturor, deci ale nimănui. O primă veste interesantă: Celălalt nu mai este deci (doar) naţional, nu mai este doar vecinul cu care ne aflăm în competiţie. Dar reversul medaliei te pune pe gînduri: în această cursă frenetică după "produse tradiţionale", mai tot ce mîncăm de obicei tinde să fie "tradiţional", de la bunica, de la bunicuâ, al nostru, de aici, dintotdeauna. Dacă s-ar putea, tot ceea ce mîncăm ar fi cît mai "tradiţional"; dar noi am vrea să fim cît mai postmoderni (sau post-industriali, ca toată lumea bună). Este ceea ce se numeşte disonanţă identitară. Sau, cum spune argoul, una vorbeşti şi alta mănînci... Apoi, aceste produse tradiţionale devin tot mai "locale". Doar că, după vreun secol de identitate naţională, sensul "localului" s-a atrofiat şi ne lipseşte modul de utilizare a ceea ce francezii numesc produits de terroir. Ca să ai "produse locale", trebuie să reconstruieşti identităţile locale - ceea ce este pe cale să se întîmple, dar confuz şi intempestiv. Iată o altă poveste gastro-identitară interesantă. În ea intervine însă şi o temă din alt film, din altă poveste: aceste "produse locale" rămîn locale adesea doar cu numele, fiind, ca atîtea alte produse din lumea mondializată, delocalizate: brînza de Brăila, de pildă, este fabricată oriunde vrei în ţară, iar în urmă cu cîteva săptămîni am adus, recunosc, la Tîrgul Ţăranului dedicat Dobrogei, o excelentă gospodină din Teleorman, care a vîndut cu succes un delicios şerbet "turcesc". Aceste simboluri identitare, dimpreună cu identităţile pe care le exprimă, intră astfel pe ceea ce se cheamă "piaţa identitară", delocalizată ca orice piaţă eficientă. Şi pentru că veni vorba de Dobrogea şi de produsele sale "locale": este interesant cum această regiune s-a mutat, în imaginarul local, de la "Dobrogea, pămînt românesc" spre "Dobrogea, pămînt multi-etnic" sau "spaţiu geografic multi-cultural". "Păstrînd proporţiile, (Dobrogea este) o Californie românească şi totodată un model etno-cultural pentru Balcani" - declară V. Nicoară într-o recentă lucrare de referinţă. Descoperirea sau preluarea multiculturalismului? Uşurel, nu pare să fie totuşi cazul. Doar că, dată afară pe uşă de laborioasa construcţie naţională, diversitatea pare să revină pe fereastră şi să populeze ţara cu californii exemplare. În mod clar, identitatea naţională nu mai este discursul dominant. Şi nici sarmaua nu mai este ce-a fost...
