Povestea unei reviste

În 1996 din entuziasmul unor tineri a rezultat Revista de Istorie Socială, o revistă cu ambiţii foarte mari, cu scopuri bine delimitate şi subiecte circumscrise unui anumit domeniu: socialul, fie că este vorba de istorie, de sociologie sau de antropologie. Necesitatea unei astfel de reviste fiind dată de nevoia reînnoirii discursului istoric, de lucrul cu documentul, de redescoperirea arhivelor, de analizarea unor noi subiecte, de interdisciplinaritate: "puţini sînt profesioniştii care mai cunosc astăzi drumul arhivelor, puţini sînt cei care mai cultivă dexterităţile tehnice atît de necesare în descifrarea probelor. Deci cunoaşterea nesatisfăcătoare a izvoarelor, datorită dezinteresului manifest pentru introducerea lor în circuitul ştiinţific, şi suficienţa intelectuală a celor care se mulţumesc cu fărîmele de informaţie oferite de vechile colecţii documentare ar trebui să îndemne la meditaţii amare şi să nască îngrijorare" - se spune în cuvîntul de întîmpinare. O realitate care după părerea mea n-a prea reuşit să se schimbe în cei zece ani trecuţi, cu atîta grabă, din dorinţa unora de a publica orice, citînd în continuare din vechile colecţii sau, şi mai rău, cu "apud". De atunci au apărut patru numere consistente şi care au urmat cu rigurozitate obiectivele propuse: o parte documentară, cu arhive felurite şi inedite - de la statistici şi catagrafii la testamente, de la condici de cheltuieli la socoteli de case boiereşti, de la sămi de vistierie la catastife, de la izvoare străine la vizitaţiuni ale misionarilor etc. - alese din diferite perioade ale istoriei sau "fragmente" din acele "istorii orale" ("récits de vie") deschise cu delicateţe de Irina Nicolau şi a sa Anula, cu mărturiile lui Constantin Drăgoi, şi urmate de amintirile părintelui Constantin Nonea sau ale profesorului de istorie Ioan Clinciu, materiale inedite şi puse acum la îndemîna cercetătorului. Dar partea cea mai densă a revistei este reprezentată de studii ample în care inderdisciplinaritatea şi mai ales noutatea subiectului constituie punctele centrale. Mă voi opri asupra ultimului număr, tocmai apărut (2006), de departe cel mai bun şi care oglindeşte perfect această permanentă îmbinare între publicarea de documente inedite şi cercetările ce au ca suport lucrul în şi cu arhivele. Majoritatea articolelor se concentrează în jurul vieţii cotidiene şi dezvoltă, în analize bine scrise, aspecte referitoare la negustorii şi practicile lor comerciale (Mária Pakucs Willkocs), la viaţa Sultanei, fiica lui Mircea Ciobanu (Petronel Zahariuc), la catolicii din Ţara Romînească (Laurenţiu Rădvan), la Nicolae Prăjescu şi anturajul său (Liviu Pilat), la naşterea opiniei publice (Violeta Barbu), la domnii, preoţii şi ţăranii din Transilvania (Sorin Mitu), la bucate şi leacuri de altădată (Maria Magdalena Székely), la jocul de cărţi în anii 1830 (Dan Dumitru Iacob), la procesele de presă de la începutul secolului al XIX-lea (Mihai Cojocaru), la educaţia feminină ca factor de emancipare (Ionela Băluţă). Cea de-a doua parte combină cercetarea cu publicarea de documente: testamente negustoreşti (Gheorghe Lazăr), vizitaţiunea misionarului franciscan Blasius Kleiner (Paul Cernovodeanu), curtea boierească de la Negreşti (Mircea Ciubotaru), o descriere austriacă despre regiunea dintre Carpaţi şi Siret din secolul al XVIII-lea (Ion Donat şi Şerban Papacostea), un raport de poliţie "ca literatură de observaţie socială" (Andi Mihalache). Cercetători tineri şi cercetători cu vastă experienţă s-au reunit sub copertele acestei reviste pentru a oferi cititorului o varietate de informaţii spectaculoase, esenţiale pentru scrierea istorică, analize riguroase, dar scrise cu talent, astfel încît să dea posibilitatea chiar şi unui "novice", pasionat de fenomenul istoric, să pătrundă în "misterele" unei societăţi reconstituite pe baze documentare şi nu pe mituri istorice. Două inconveniente ar trebui totuşi notate: deşi revista şi-a propus să apară anual, din motive financiare ea n-a reuşit să ţină pasul cu timpurile, al doilea ar fi inexistenţa unui plan de difuzare ordonat, astfel încît fiecare număr să ajungă nu numai în importantele centre culturale, ci şi în librării. Toate acestea fac ca valoarea ei să se "risipească" din cauza inconsecvenţei, să fie uitată de la un număr la altul, să nu ajungă în mîinile cui trebuie şi cui ar vrea şi-ar trebui s-o folosească. Dar dincolo de aceste două neajunsuri, care sperăm că vor fi remediate, din moment ce revista a reuşit să se impună datorită ţinutei academice impecabile, nu trebuie uitat că existenţa ei se datorează a trei tineri ieşeni perseverenţi şi ambiţioşi: Mihai-Răzvan Ungureanu, Petronel Zahariuc şi Lucian Leuştean. Aşadar, Revista de Istorie Socială "ne dă de citit", dacă ar fi să reluăm îndemnul Dilematecii.