Poveste din comunism

Un bloc de zece etaje într-un așa numit cartier dormitor. Într-o zi s-a mutat acolo o familie de tineri. Ingineri și ea, și el, proaspăt absolvenți, proaspăt angajați la o mare uzină mecanică, unde lucrau aproape toți locatarii. Prin acea „întreprindere“, cum se zicea pe atunci, celor doi li se repartizase un apartament cu trei camere. Cu chirie, nu pe gratis. Era o practică destul de obișnuită și pentru un asemenea „favor“ ți se spunea că trebuie să fii recunoscător partidului. Cei doi erau fericiți și frumoși. Ca într-un film din anii realismului socialist. Ba chiar ea era atît de frumoasă încît toți bărbații, băieții și chiar băiețeii de pe scară erau îndrăgostiți de ea. O chema Carmen. Probabil că și fetele îl plăceau pe soțul ei, dar ele nu prea recunoșteau asta. Și viața decurgea relativ normal, așa cum se întîmpla în orice comunitate de acest fel, cu zeci de apartamente avînd camere, holuri, balcoane, băi și bucătării suprapuse unele peste altele pe verticală și lipite unele de altele pe orizontală.

Într-o zi, vecinii au găsit-o pe Carmen lîngă ușa de la lift, plîngînd amarnic. Cu greu au reușit să scoată de la ea, printre suspine, ce anume se întîmplase. De la „întreprindere“ li se spusese că în același apartament cu ei mai fusese repartizată o altă familie, de muncitori. Urmau, adică, să stea împreună cu un alt cuplu în aceleași trei camere. Sistemul era unul de inspirație sovietică. După 1989, aveam să aflăm din memoriile lui Mihail Gorbaciov că el însuși, împreună cu soția sa Raisa, au locuit în tinerețe în acest fel, la comun cu alte familii. În Uniunea Sovietică era o formulă de trai foarte răspîndită. 

În fine, a venit și ziua de coșmar pentru cuplul de ingineri, în care muncitorul cu nevasta lui s-au prezentat la ușa lor. Au fost nevoiți să le facă loc. Fiind primii veniți, tinerii ingineri aveau măcar dreptul la două camere, iar ceilalți trebuiau să se mulțumească doar cu una. Bucătăria și unica baie erau folosite în comun, la fel ca și culoarul de trecere. Au urmat săptămîni și luni de conviețuire ale căror amănunte nu le mai știm, dar ni le putem închipui. Amănunte despre care se poate spune că reprezentau însăși esența comunismului. Știm că inginerii s-au plîns pe la întreprindere și pe la partid, au făcut tot ce le-a stat în putință ca să schimbe această situație. Ce-i drept, se pare că nici ceilalți doi, muncitorul Mie Ion și muncitoarea Mie Vasilica, n-au stat cu mîinile-n sîn. Fiecare s-a interesat pe toate căile cum ar putea obține întregul apartament, adică scoaterea celorlalți din acel „spațiu locativ“, cum se numea pe atunci. În vremea „dictaturii proletariatului“, în fața partidului, unui tînăr inginer îi era greu să se pună cu un muncitor. Tot făcînd memorii și mergînd prin audiențe, însă, cei doi ingineri au obținut „judecarea“ cazului în așa-numitul „consiliu al oamenilor muncii“. Acest consiliu a hotărît, împăciuitor, că ambele cupluri au dreptate să vrea să stea singure într-un apartament, dar că totuși, dat fiind că nu mai existau alte locuințe care să le poată fi repartizate, problema se va tranșa în favoarea celor cu copii. Cum nici unii n‑aveau copii, s-a hotărît că vor sta împreună pînă cînd unii dintre ei vor face un copil, moment în care ceilalți vor trebui să plece. Așadar, s-a declanșat o cursă contra cronometru de făcut copii. Nu se știe dacă inginerii chiar au luat competiția în serios, dar cert e că muncitorii s-au dovedit foarte iuți la treaba asta. N-au stat pe gînduri și, în foarte scurt timp, burta Vasilicăi Mie a început să crească. Inginerii au pierdut întrecerea.

Într-o zi, în fața blocului a apărut un camion mare. Cîțiva oameni s-au dat jos din el. Din apartamentul disputat au început să fie scoase mobile și tot felul de pachete împachetate îngrijit. Frumoasa Carmen avea o listă cu tot ce se încărca, cu ordinea în care trebuiau puse lucrurile. Îi  certa și-i strunea pe încărcători de fiecare dată cînd aceștia încurcau ceva. Totul era organizat inginerește, spre uimirea copiilor care urmăreau scena și care nu mai văzuseră așa o mutare. Ei știau că în asemenea cazuri vine camionul și lucrurile se aruncă acolo de-a valma.

În sfîrșit, Ion Mie putea fi văzut, în papuci și în pijama, plimbîndu-se prin fața ușii apartamentului peste care devenea stăpîn. După ce ultimele lucruri au fost încărcate cu grijă, tinerii ingineri s-au urcat și ei în camion și au plecat. N-au spus nimănui încotro se duceau și nimeni din bloc n-a mai auzit niciodată nimic despre ei. Locatarii au rămas vecini doar cu familia Mie care, peste foarte puțin timp, avea să fie văzută plimbîndu-și bebelușul.

Foto: wikimedia commons