Postmodernitatea narghilelei

Mai stau şi eu preţ de o ţigară şi mă duc - zice amicul. Ehei, timpul ţigărilor! - zîmbesc eu şi mai trag un fum din narghilea. Alte vremuri, altă lume. Alt mod de a-ţi petrece timpul. Clienţii din cafeneaua în care ne aflăm mă privesc fără mirare - narghileaua a intrat deja, se pare, în cotidianul bucureştean. Timpul ţigării, timpul narghilelei... Două temporalităţi diferite, două arii culturale, două modalităţi de a "pierde timpul" trăindu-l diferit. Un timp democritic, atomizat, alcătuit din mici unităţi (preţ de o ţigară) la dispoziţia fumătorului, cel care, prin gestul magic al unui chibrit, poate pune oricînd stăpînire pe acel atom de timp pentru a face ce vrea cu el, simţindu-se astfel stăpînul timpului, al timpului său. Un timp individualist şi alert, care ritmează munca şi repaosul, precum şi trecerile de la o activitate la alta, de la o dispoziţie sau idee la alta, care se poate înşira apoi ca mărgelele pe o aţă pentru a însoţi o succesiune de acţiuni, dar mereu la dispoziţia subiectului, care se poate juca cu aceşti atomi de timp pentru a-i ordona şi (re)combina astfel ad libitum. Un timp al modernităţii industriale, pe care doar angoasa postmodernă a corpului sănătos l-a alungat în zona proscrisului. Pe de altă parte, un timp ciclic şi pre-modern, al curgerii, al duratelor îndelungate, revenind într-un fel la origine cu fiecare ritual de pregătire a narghilelei. Un timp în care intri şi i te supui un răstimp, pe toată durata unui ciclu rînduit al fumatului. Un timp a cărui utilizare îţi este dictată de narghileaua bine temperată, după un ritual şi un spirit mereu reiterate, pe care nu îl poţi convoca instantaneu, cu o scăpărare de brichetă, şi nu îl poţi curma oricînd, cu o strivire de chiştoc. Narghile, shisha, hookah... Originea practicii este revendicată în cele patru colţuri ale lumii, din India pînă în America şi din Persia şi Etiopia pînă în sudul Africii. Este foarte posibil ca iniţial să fi avut semnificaţii magico-religioase, constînd în inhalarea de plante halucinogene. Cert pare a fi însă faptul că răspîndirea utilizării sociale a narghilelei este legată de răspîndirea cafelei şi apariţia stabilimentelor de consum al acesteia. "Fumatul social" al narghilelei este astfel cantonat în lumea arabă, unde a fost descoperit, se pare, efectul revigorant al boabelor de cafea şi unde a început consumul unei băuturi făcute din acestea. Legenda spune că invenţia acestei băuturi aparţine lui Muhammad al-Dhabhani, membru de seamă al comunităţii sufite, care a început să folosească această "fiertură" în a doua jumătate a secolului al XV-lea, pentru a putea rămîne treaz mai uşor pe timpul ceremoniilor religioase nocturne. Virtuţile cafelei încep să fie însă controversate pe măsură ce aceasta începe să se răspîndească în lumea arabă, cucerind Mecca şi Cairo. Ceea ce îi îngrijora, de fapt, pe guvernanţi nu era atît natura "vicioasă" sau nu a cafelei, cît utilizarea ei, care devenise rapid una socială, cafenelele înflorind pe tot teritoriul marilor oraşe arabe. Or, aceste cafenele erau spaţii ale libertăţii de gîndire şi expresie, ca să spunem aşa, spaţii de întîlniri şi bîrfe, de comentarii şi uneltiri. Acelaşi lucru se va întîmpla în Europa, cucerită şi ea, de pe la începutul secolului al XVII-lea, de febra cafelei. Pe de o parte (după cum ne aminteşte Tom Standage în fermecătoarea sa "istorie a lumii în şase pahare"), ea va fi salutată ca o băutură a raţiunii şi "bună pentru afaceri", care stimulează gîndirea şi o menţine trează, care, spre deosebire de vinul şi berea tavernelor populare, "luminează lucrurile realităţii cu strălucirea bruscă a adevărului" - cum se va entuziasma Jules Michelet peste secole. Iar Bach îi va închina o cantată. Cafenelele, aceste localuri "decente", unde se putea întîlni lumea bună, se vor răspîndi astfel rapid şi în Europa. Pe de altă parte, cafenelele vor fi tot mai temute şi în Europa, de către guvernanţi, care vedeau în aceste spaţii publice o ameninţare directă la autoritatea şi controlul lor strict. "Raţiunea" cafelei combinată cu "libertatea" cafenelelor devenea un amestec exploziv. Provenite din orientul arab, cafeaua şi cafenelele se vor desprinde însă de această origine şi de practicile sale aferente. Un stil european îşi va face apariţia şi se va impune, cu variaţiuni, pe tot continentul. După cum ne atrage atenţia Marianne Mesnil într-un articol dedicat ariilor culturale ale cafelei, "principiul" însuşi al preparării cafelei va despărţi din nou lumile: de o parte cafeaua filtrată, europeană, pe de altă parte, cafeaua fiartă, turcească. Temporalităţile se despart şi ele corespunzător: pe de o parte, o cafea clară, eficientă, rapidă pînă a deveni espresso, pe de altă parte, o cafea întunecată, care cere timp, care trebuie să zăbovească îndelung în nisipul fierbinte pentru a face caimacul bun şi care se bea pe îndelete şi cu gesturi aşezate, pentru a lăsa timp zaţului să se aşeze şi a nu-l tulbura în timpul băutului. Această cafea va însoţi în continuare narghileaua din cafenelele orientale. Dar iată că narghileaua s-a mondializat şi ea, magazinele dedicate ei înmulţindu-se precum ciupercile după ploaie, iar Internetul furnizînd oricărui amator cele mai diverse informaţii pe această temă. Mai toate oraşele mari au cafenele "orientale" unde se poate fuma o narghilea şi oricine poate avea o narghilea la el acasă şi fuma după pofta inimii. Ce mai rămîne atunci din cele "două temporalităţi"? În lumea noastră de la "porţile Orientului", timpul ţigării s-a pliat de la început la ritmul cafelei orientale. Timpul cafelei, al cafelei de dimineaţă sau între prieteni, a contaminat timpul ţigării, transformîndu-l într-un ritual al suspendării timpului, o piua impusă succesiunii (prea) alerte de timpi productivi. În acest timp al cafelei, ţigările curg una după alta. Acum, pe măsură ce ţigara este alungată din practicile noastre cotidiene, această zăbavă vag orientală este ameninţată şi ea. În acest context, narghileaua s-ar putea să fie o soluţie nesperată: o oră de narghilea echivalează cu o singură ţigară slabă, studiile de specialitate sugerează un risc mult mai scăzut, narghileaua nu creează dependenţă, iar tehnica sa de filtrare a fumului prin apă linişteşte şi spiritele cele mai preocupate de sănătate, cu imaginea unei "purităţi" binefăcătoare. În orice caz, pînă una alta, arabii mei de pe Moşilor îmi oferă oricînd doresc plăcerea unui "timp al narghilelei", petrecut legal şi individual în fotoliul meu de la mansardă, ca o piua în ritmul (prea) alert al vieţii mele cotidiene.