Post-modernitatea s-a născut la sat

Nimeni nu e profet în ţara sa, se spune. Antropologia a reformulat această înţelepciune, vorbind, prin gura lui Lévi-Strauss, despre necesitatea "privirii în-depărtate". A trebuit aşadar să mă îndepărtez, să ascult la Budapesta comunicările lui Balázs Trencsénzi, Levente Szabó şi ale altora din excelentul grup de istorici balcanici "We, the People", pentru a privi altfel, poate mai înţelegător, propria mea casă instituţională, Muzeul Ţăranului Român. Mai exact, cadrul comparativ şi traiectoriile istorice nuanţate m-au făcut să privesc altfel ceea ce vedeam de mult timp. În primul rînd, mi-au aşezat puţin în altă perspectivă semnificaţia gestului fondator al lui Horia Bernea în contextul cultural actual. Semnificaţia sa vizibilă şi imediată a fost aceea a unei rupturi triumfale faţă de "etnografie", în sensul emblematic al termenului. Să pornim deci de aici. "Exista un element comun în toate aceste formulări (din a doua jumătate a secolului al XIX-lea) ale caracterului naţional în termeni de tradiţie populară: anume, Ťdubla legătură» a definirii folclorului ca sursă de cunoaştere, dar şi ca ceva care trebuie să fie cultivat şi aşezat într-un canon" (Balázs). Etnografia (sau, poate mai corect, "etnologia naţională") se naşte astfel ca o combinaţie de romantism epistemologic şi pozitivism metodologic. După ce o viziune mai largă, ce ţinea de romantismul politic al construcţiilor naţionale, a creat obiectul necesar al acestei noi discipline (definirea faptelor sociale ca fapte tradiţionale şi studierea ca atare a acestora), exigenţele ştiinţifice ale pozitivismului din epocă i-au determinat pe proaspeţii etnografi şi folclorişti să documenteze riguros şi cu profundă onestitate această realitate "evidentă" a vieţii ţărăneşti ca esenţă naţională: tradiţia. Peste timp, majoritatea s-au transformat însă din apostoli ai tradiţiei în funcţionari ai patrimoniului. Şi vremurile se schimbaseră însă, iar miza strategică a tradiţiei în construcţia naţională nu mai era aceeaşi. Ea a devenit astfel tot mai mult un soi de etalon în aur al adevărului identitar, păstrat cu gelozie în străfundurile unui muzeu sau ale unei arhive, unde "etnografii" coborau pentru a o iscodi, temători: oglindă oglinjoară, cine e cel mai etnograf din ţară? De această sechestrare pozitivist-birocratică a "adevărului identitar" se desprinde Bernea. Gestul său are măreţia uşor romantică a unui erou pe calul său alb, eliberînd obiectele de contingentul lor social şi istoric (jos cu notele explicative de pe vitrine!), în care le ţinea închise pozitivismul etnografic, pentru a le permite să se mişte din nou, libere, în spaţiul estetic al unei spiritualităţi eterne. Prin acest gest, Bernea se ridică astfel deasupra tuturor luptelor de putere pe care le duc "etnografii" (dar şi împotriva tuturor care practicau şi credeau în legitimitatea acestor lupte!), deplasînd pur şi simplu miza demersului: adevărul despre societatea românească îl constituie frumuseţea culturii sale, plasată în Spiritul etern al "Ţăranului Român". Este legitimată astfel, totodată, menirea MŢR ca muzeu de artă şi nu muzeu de societate. Din această perspectivă, "restauraţia Giurescu" a fost - dincolo de "cazuistică" - o repunere în drepturi a pozitivismului patrimonial. Pentru a înţelege semnificaţia gestului lui Bernea, dincolo de acest prim nivel, şi fascinaţia pe care a exercitat-o şi o mai exercită încă, trebuie să îl aşezăm însă într-o longue durée a elitelor culturale române. Din acest punct de vedere, Bernea se înscrie sui generis într-o genealogie care îl leagă de romantismul unui Alecsandri şi, mai aproape, de naţionalismul metafizic al unui Mircea Eliade. În 1862, Pál Gyulai mărturisea în prefaţa la Contribuţii la poveştile noastre populare cum s-a străduit să alcătuiască, din fragmentele pe care i le ofereau ţăranii, texte "mai complete, mai frumoase şi mai poetice": "am făcut tot posibilul pentru a obţine povestea în întregimea ei" (apud Levente). Este ceea ce se străduia să facă şi Alecsandri, propunînd - şi sfîrşind prin a impune - varianta "integrală" a Mioriţei - adică propria sa variantă, care avea să ne reprezinte în faţa lumii occidentale. Acest patriotism estetic al vremii făcea astfel ca valoarea normativă a folclorului să-şi găsească adevărata expresie doar prin intermedierea unei prelucrări intelectuale - ceea ce, la rîndul său, legitima şi accentua rolul elitelor intelectuale în construcţia identităţii naţionale. Din acest punct de vedere, discursul muzeografic al lui Bernea ar putea fi considerat ca un fel de "Mioriţă" a Românului născut artizan, în loc de poet, oferind un (nou) canon al "adevăratei" valori a culturii noastre populare. Este însă mult mai mult - sau, în orice caz, şi esenţialmente altceva. În perioada interbelică, nevoia complexă de redefinire a raportării la trecut şi la rolul său normativ în proiectul de societate, l-a dus pe un Eliade, de pildă, să afirme că problema "sufletului românesc este mai degrabă de natură ontologică decît istorică" (subl. mea). "Nu continuitatea normativă (ca la generaţiile anterioare, n.n.), ci structura naturală este cea care creează destinul (naţiunii, n.n. - Balázs). Nu istoria a creat psihologia poporului român, ci aceasta a determinat - ca "structură naturală", am putea spune - întregul destin istoric al românilor, va susţine Cioran. Acest naţionalism metafizic aşază aşadar valoarea culturii populare într-un registru de acum ontologic, de unde nu-i rămîne decît să "rodească" - cum îi plăcea lui Eliade să spună - în funcţie de condiţiile şi oportunităţile istorice. Magia consfinţită de gestul Bernea constă tocmai în transfigurarea, printr-un gest romantic de creaţie, a acestui naţionalism metafizic interbelic, de care majoritatea elitelor noastre culturale actuale se simt încă tainic şi profund ataşate, într-o expresie estetică actuală (chiar post-modernă!) a ontologiei naţionale şi plasarea ei sub speciae aeternitatis*. A transforma o sensibilitate colectivă profund naţională şi anti-modernă (în sensul de critică internă a modernităţii, nu de a-modern) într-un exerciţiu individual de creaţie, (aparent) deasupra naţionalului şi critic faţă de canoanele modernităţii dominante, rămînînd totodată fidel tuturor ingredientelor iniţiale, iată ceea ce poate fascina cu adevărat! E fascinant! - îmi mărturisea acum cîteva săptămîni un antropolog italian, vizitînd muzeul. Îmi aduce însă aminte de Mussolini... Se naşte astfel întrebarea: expresie a unei totalităţi eterne (a spiritului etnic), poate un asemenea muzeu evita să devină un totalitarism (al spiritului)? În plan pragmatic: cum poate funcţiona un muzeu sub speciae aeternitatis? Atenţie: este o întrebare legitimă şi - aviz amatorilor - onestă! _____________________ * Este edificatoare, în acest sens, ultima întîlnire pe care am avut-o cu Horia Bernea în cadrul unei dezbateri televizate, în care acesta urmărea elegant-plictisit încercările mele şi ale Speranţei Rădulescu de a contextualiza şi relativiza ideea de "autentic": Bernea vedea, pur şi simplu, ce e a fost, este şi va fi autentic, şi ce nu!