Post-gurmandism

Am nimerit zilele trecute într-unul din acele restaurante din categoria "doar dacă sînteţi invitaţi" - şi chiar şi atunci cu grijă, căci s-ar putea ca a doua oară să nu vă mai invite nimeni. Impecabil, nimic de zis, elegant, rafinat, serviciu ireproşabil, bucătărie deosebită. Foarte deosebită! De fapt, la asta m-am gîndit de-a lungul întregii nopţi de indigestie care a urmat excesului meu de curiozitate "antropologică". Aparent, ar fi fost vorba de un evantai de bucătării: japoneză, thai, franceză, poate ceva portugheză... În fapt, o "nouvelle cuisine" pentru dîmboviţeni rafinaţi - sau, în orice caz, pretenţioşi. Ne-a trebuit tuturor multă vreme ca să ne hotărîm, dar şi mai multă ca să înţelegem cam despre ce ar putea fi vorba. Personal am renunţat destul de repede şi m-am aruncat într-un experiment cultural-gastronomic pe spezele stomacului propriu. Fie ce-o fi, cine ştie cînd şi dacă voi mai avea o asemenea ocazie! Am început cu un tartar somon cu x, y, z, pe un pat de w, îngheţată de fistic şi sos de... altceva. Asta a fost simplu, căci un tartar de somon îmi puteam imagina ce este. Am continuat cu nişte ficat de gîscă cu măr nu-ştiu-cum, o sumedenie de plante care nu prea ştiam dacă sînt de mîncare sau decorative, totul "badijonat" cu sosuri fine şi dulci, presărat cu bucăţi de mandarină şi alte fructe exotice. Finalul a fost însă apoteotic: o combinaţie pe care nu mi-aş fi putut-o imagina vreodată între "croquant" de şocolată şi "mousse" de spanac. Totul pe un pat de ceva şi o îngheţată în vîrf, cu felii transparente care am dedus în final că sînt comestibile (dar nu şi neapărat de mîncat), crenguţe suave de fructe de pădure (?) - dar fără sparanghel, precum îngheţata vecinei mele de masă. Tot dineul s-a desfăşurat pe un fond muzical asortat la mîncare, unduind cu graţie şi precizie între muzică indiană, Chopin, şansonete franceze şi muzică peruană - sau cam pe-acolo. Cînd am ajuns acasă, am simţit irepresibil vocaţia mitocanului român pentru o pereche de mici pentru a mă regăsi în această nouă ordine culinară a lumii. Nimic de zis, bucătarul era într-adevăr un maestru, totul fiind gătit cu mare îngrijire şi mult rafinament. Dar exact acest rafinament m-a lăsat perplex. După toate aceste opere culinare din preparate care mai de care mai deosebite şi apetisante, prin cerul gurii mele adia un gust uniform dulce-exotic în care somonul, gîsca, spanacul şi ciocolata îşi pierduseră identitateaîntr-o uşor perversă transgresare de gen, rasă şi limbă. Această amintire răcoroasă de fistic din cerul gurii era somonul, senzaţia catifelat dulce pe papilele mele venea de la spanac şi aşa mai departe. Desigur, nimic nu era întîmplător în această alcătuire. Mai mult decît atît, era evidentă o anumită filosofie din spatele meniului: zeii postmodernităţii intraseră în bucătărie. Principiul era simplu: se ia o categorie de alimente şi se întreabă, aşteptînd inspiraţia: ce este, în mod tradiţional, mai incompatibil cu aceasta? De pildă, ciocolata. Păi, nici o bucătărie din lume nu a combinat ciocolata cu spanacul, de pildă. Răspuns corect: vom combina ciocolata cu spanacul. Se iau, mai ales, alimente bine conotate, cu gusturi puternice şi amatori declaraţi: somon, ficat de gîscă etc. După acelaşi principiu, vor fi combinate cu alte categorii de alimente, cît mai depărtate ca gust, pentru a fi scoase din somnul lor tradiţional şi aduse la o nouă viaţă culinară în/şi printr-o simfonie imprevizibilă a gusturilor şi aromelor. Dacă vreţi, pot să continui încă multă vreme, mai detaliat şi sofisticat. Mă opresc însă aici pentru a mă întreba, cu voce tare, ceea ce m-am întrebat, de unul singur, în lunga mea noapte post-gurmandă: la ce ne duce toată această jubilare a transgresării? La ceva nou, e adevărat. Dar doar o dată, căci a doua oară este, pur şi simplu, acelaşi lucru. Ceea ce se vroia o improvizaţie sim-fonică permanentă, mereu vie şi mereu surprinzătoare, este de fapt o mono-tonie ce naşte o primă şi singură perplexitate. Ca în orice alt domeniu de exersare al acestei "reţete", de la gastronomie la literatură şi de la gen la artă, transgresarea ad libitum nu creează o explozie de diversitate, ci omoară, de fapt, diferenţa. Pentru a rămîne un joc, transgresarea trebuie să aibă nişte "reguli de joc", să rămînă creaţie şi nu simplă "deconstrucţie". Rămînînd în domeniul culinarului, m-am tot întrebat în lungul drum al stomacului meu către ziuă care ar fi, de fapt, diferenţa dintre McDonald's şi această Nouvelle cuisine? În fond, amîndouă mondializează şi uniformizează. Doar că, mi-am dat eu seama uitîndu-mă la nota de plată, dacă hamburger-ul este post-gurmandismul săracului, mousse de chocolat cu spanac este cel al bogatului. Şi mai este ceva: dacă într-un restaurant cu "bucătărie etnică", oricare ar fi aceasta, te poţi imagina undeva, într-un restaurant de acest gen te poţi imagina oriunde - sau nicăieri, ceea ce Marc Augé numea un "non-lieu"...