Portretele unui zeu

Hefaistos, zeul artizan, este, dintre olimpieni, singurul infirm și cel mai rar reprezentat în arta antică – cam o mie de monumente (majoritatea vase pictate). În arta Greciei clasice, el are însă un trup perfect, ca al tuturor celorlalți zei și eroi. Practic, nici o imagine clasică nu ni-l arată cu picioarele schiloade, totuși atît de insistent amintite în miturile lui. Mi-am propus deci să mă uit la toate reprezentările lui greco-romane și să mă lămuresc cine îl arată beteag și cine nu. E o chestie de cojones, de estetică sau de legi ale pieței de artă?

Singura perioadă în care artiștii îl prezintă pe zeul genial și invalid așa cum îl descriu miturile este cea arhaică. Artiștii din secolul VI î.Hr. au, pare-se, încă suficient apetit magic-realist pentru diferență ca să-i arate picioarele diforme. Dar chiar numărînd printre imagini atît reprezentările de picioare chircite sau întoarse în două direcții diferite, cît și alte indicii care doar codifică handicapul, de pildă zeul călărind cu ambele picioare de aceeași parte a șeii sau sprijinindu-se în baston, tot nu se pot inventaria mai mult de treizeci și ceva, adică un monument din zece care să arate acest picior strîmb congenital – talipes equinovarus, equinus sau calcaneus la un picior sau la ambele. Cu această afecțiune se nasc anual sute de copii și în România, dar ea se poate trata și piciorușele își revin complet, după cum, netratată, infirmitatea e ireversibilă.

Imaginile handicapului sînt mai frecvente în cadrul reprezentărilor întoarcerii lui Hefaistos alături de Dionysos în Olimp. Asta pe de-o parte, pentru că acest mit este oricum cel mai popular în iconografia lui în general, dar pe de alta, pentru că ideea cortegiului compus din zeul vinului, zeul șchiop și satiri dansînd era cum nu se poate mai potrivită pe vasele dedicate banchetului. În atmosfera convivială, alcoolizată se putea insera (lucru perfect acceptabil în societatea greacă) beteșugul fizic ca pretext al rîsului. Amfora, în care soseau și vinul, și apa, și krater-ul, vasul în care grecii amestecau vinul cu apa, sînt tipurile de vase preferate de artiști printre cele ce înfățișează diformitatea lui Hefaistos. Corelația infirmitate-banchet e deci posibilă, în ciuda prezenței diformității și pe cîteva vase cu destinație funerară (lekythoi). Impresia e totuși că artiștilor, chiar cu scuza banchetului, le vine greu să arate diformitatea zeului. Talipes equinovarus bilateral, cea mai drastică formă de reprezentare, atît de șocantă azi pentru iubitorii de artă greacă, apare pe doar șase vase arhaice, din care nu sînt două de același tip (formă) și nu sînt două produse în aceeași regiune a lumii grecești. Această absență a oricărei predilecții geografice sau funcționale mi se pare solidară cu absența unei politici instituționale a cetăților-state grecești față de persoanele cu handicap fizic, și poate și cu marea fluiditate și imprecizie a vocabularului dizabilității în greacă, unde nici nu există cuvinte care să se refere strict la handicapul fizic (perós – mutilat, orb sau stupid, kophós – prost sau surd etc.)

În epoca clasică, infirmitatea este cu totul relegată în simbolistica gesturilor sau a artefactelor auxiliare, fără picioare contorsionate sau paralizate. Este poate o apostazie estetică, un canon alterat în numele nobleței reprezentării. Dar poate și victoria finală de la Plateea (479 î.Hr.) a hopliților împotriva lui Xerxes a radicalizat convingerea că a fi cetățean al lumii grecești înseamnă la o adică a putea lupta în falangă, ca pedestraș cu suliță și scut. Este, în plus, și epoca în care Socrate (în relatarea mai tîrzie a lui Xenofon) argumentează că meșteșugarii nu ar trebui să aibă drepturi politice, dat fiind că munca lor ignobilă le deformează corpul, ceea ce inevitabil (mai zice Socrate) le afectează și sufletul. Picioarele strîmbe devin astfel și ele indezirabile ca incompatibile cu kalokagathia. Asta e cu atît mai valabil în arta ateniană după politizarea cultului lui Hefaistos ca rezultat al ridicării unui templu oficial al său în Agora, cu o statuie, evident, foarte aesthetically correct.

Handicapul lui Hefaistos n-a inspirat nici artiștii civilizației elenistice. Lipseau poate modelele de care manierismul elenistic avea nevoie, fiindcă între secolul lui Pericle și vremea lui Alexandru cel Mare tradiția reprezentării lui Hefaistos se cam întrerupe. Poate, mă gîndesc, și pentru că specificul artei elenistice tîrzii datorează mult, de fapt, gustului comanditarilor romani, care încep să influențeze masiv piața de artă în Mediterana. Or, Vulcan roman îl preia pe Hefaistos grec, și romanii nu vor fi fost interesați de o componentă burlescă în iconografia unui zeu major, care în panteonul roman face o figură mai solemnă decît în cel grec. Altminteri grotescul și caricaturalul, mai ales în patologia lor, ies pentru prima oară în elenism de sub tabuurile care aproape le interziseseră prezența în artă. Este vremea cînd Marsyas jupuit și bătrînele bețive, ca să nu mai vorbim de statuetele de cocoșați și pitici produse în masă prin Alexandria și Smirna, fac deliciile unui public cu un dubios rafinament decadent sau poate hipervitalist. Hefaistos, în orice caz, nu mai face parte din circul ăsta. 

Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Trecerea, Cartea Românească, 2016.

Foto: wikipedia, Hefaistos pe un fragment de kantharos, Metropolitan Museum New York