Plăcerea românească a cenuşii-n cap
În manieră brută, întrebarea ar fi dacă România a ştiut vreodată să fie mare. Nu am un răspuns - ci doar o părere. Mie mi se pare că n-a ştiut - deşi a fost mare, o vreme. Păcatul nu e această neştiinţă; de fapt, nimeni - nici om, nici popor - nu se naşte-nvăţat. Drama e că România nu a avut timp să înveţe să fie mare. În decembrie 1918 măreţia, într-o Europă în descompunere la Est şi la Vest, era ea însăşi discutabilă. În ţara care eram, din Moldova în Banat şi din Ardeal în Oltenia, pămîntul se măsura diferit (prăjini, iugăre, pogoane...) şi - mai important! - se muncea diferit. Tînăra Românie Mare era o ţară paradoxală şi promiţătoare în care era loc pentru toate - inclusiv pentru speranţa că i se va găsi un numitor comun. În 1919, cînd încă era crudă crusta unirii, liderii vremii - Ionel Brătianu ş.cl. - au trebuit să aleagă: fie modelul statal german, al provinciilor federate care-şi păstrează prerogative şi individualitate, fie modelul francez, al capitalei dominatoare, ce devine ea însăşi simbol al centralizării şi marcă a unirii definitive. Temători că orice putere a provinciilor ar putea dăuna proaspetei unităţi, acei oameni de ispravă au sporit mitologia Bucureştiului ca matcă a puterii statale - o hibă ce încă ne bîntuie. Tot înaintaşii noştri de-atunci vedeau cu ochii lor cum, la cîteva zile după 1 Decembrie 1918, la Bucureşti, neimpresionaţi de România dodoloaţă, mureau oameni pe Calea Victoriei, în dreptul Palatului Telefoanelor de azi - într-una dintre primele noastre mari manifestaţii de după Marele război. În iunie-august 1940, cînd Stalin şi Hitler au spart magia măreţiei noastre, România - în ciuda declaraţiilor de complezenţă ale lui Carol al II-lea - încă nu era unită. În anii următori, a încercat Ion Antonescu să reînvie ceva hotare mai mult fictive - dar fără geniu şi fără şansă. Iar în 1945-47, tot Stalin s-a pus garant pentru ca Transilvania să revină într-o Românie mai mare - dar cu preţul ca Basarabia să rămînă pe dinafară. Venit-a comunismul şi trecut-a. În răstimp, România - nemaiputînd să fie mare - s-a complăcut în erzaţuri: ba populară, ba socialistă, ba multilateral dezvoltată. Un obsedant deceniu o încadrează la început şi la sfîrşit, iar la mijloc are nişte luştri de speranţă năucă. Tot o speranţă năucă bate aripa în capul celor ce spun că România ar fi putut redeveni mare după căderea comunismului. Cunosc oameni, în genere respectabili, care cred că la mijlocul lui 1990 românii, în loc să-şi piardă vremea pro- sau contra- Piaţa Universităţii, mai bine s-ar fi concentrat pe reunirea cu juna Republică Moldova. Sună frumos. E un refren din gama "Moş Ene pe la gene" a lamentaţiilor noastre geopolitice. Sîntem noi pregătiţi să acceptăm că sîntem o ţară importantă? Nemulţumiţi de felul în care ne-am trezit din beţia comunismului, unii îşi închipuie că am fi traversat mai uşor mahmureala tranziţiei dacă am fi fost din nou o ţară mare. Am dubii. O Românie unită cu Moldova în 1990 (nimeni nu spune cum: prin referendum? cu forţa?) mai curînd cred că ar fi azi un fel de Turcie creştină, încă nedecisă dacă să meargă spre UE sau să mai zăbovească o vreme prin dilemele ei identitare. Problema României de azi nu este dacă mai poate deveni din nou mare, ci dacă e pregătită să fie ţara importantă pe care demografia şi geografia sa o recomandă. În Uniunea Europeană versiunea 2007, România va fi, după aceste criterii, al 7-lea stat - din 27. Mai arătaţi-mi un domeniu comunitar (nu-mi vorbiţi despre fotbal sau căluşari!) în care România să fie în pătrimea superioară a clasamentului! România va fi un aliat politic important şi dorit. Unii ne vor curta, alţii, dacă nu ne vor putea convinge, vor dori să ne ţină deoparte. Dar această "atractivitate", pe care o vom emana vrînd-nevrînd, nu pare să ne preocupe. Pentru că românul s-a născut nu numai creştin, ci şi puţintel ofensat. Un caz: viitorul comisar român Orban, ca pastor al multilingvismului în UE, va fi şeful a cca 3400 dintre angajaţii ce animă holurile şi birourile Parlamentului şi Comisiei Europene; altfel spus, de el vor depinde cca 15 la sută dintre angajaţii Meccăi paneuropene. În plus, va avea de gestionat ceva bani - aparatul de tălmaci al PE produce anual în jur de 2,5 milioane de foi de documente, în toate limbile în uz (celor 20 de limbi ale Uniunii de azi li se vor adăuga, în ianuarie viitor, bulgara, româna şi irlandeza). În medie, fiecare locuitor al Europei unite va scoate din buzunar cîte 2 euro pentru aceste hîrţoage multilingve. E o sumă! Şi totuşi, unii români încă sînt nemulţumiţi cu postul ce ni s-a dat. În mare parte, năzuroşii de acum sînt cei care, cu un an în urmă, îşi puneau mîna dreaptă gaj că UE ne va mai amîna măcar pînă prin 2008. Nu-mi dau seama dacă românii chiar au o părere proastă despre ei sau doar sînt cîrtitori în ceea ce-i priveşte. Dar mi se pare cu totul improbabil ca cineva să ne vadă într-o lumină mai bună decît cea în care ne admirăm, cu un prea narcisist dezgust, noi înşine.
