Place de la Concorde
A fost odată unul care, în sala tribunalului şi, după, în tărăboanţa ce-l ducea la ghilotină, citise, foarte absorbit de ea, o carte, pe care continuase a citi-o şi pe eşafodul din, doldora de gură-cască, Piaţa zisă, azi, de la Concorde (şi, pe-atunci, de la Révolution), în timp ce aştepta să-i vie rîndul, " care-i veni curînd; şi atunci el, scoţînd din buzunar un semn de carte, îl introduse grijuliu în carte, la pagina unde-ajunsese cu cititul; după care închisese cartea, pe care o vîrî în buzunar, şi-şi aşeză, pe urmă, gîtul în căuşul unde cuţitul trapezoidal desparte (aşijderi unui semn de carte " cartea, pe care o împarte-n două) capul de trunchiul ce tresaltă, făcîndu-le să lunece departe unul de celălalt, " cît mai departe... Coboară-ţi pleoapele, dacă priveliştea-i atroce, mult prea atroce pentru tine însuţi, ce-i cu putinţă să-ţi iubeşti aproapele, nu, însă, ca pe tine însuţi, " ce-ai devenit, în fine, un corpuscul, o moleculă (H2O), ce se dizolvă-n apele orfane ale puhoiului de lume, pe care-agapele cu sînge proaspăt, aceste euharistii profane, o încîntă... Şi care poartă sacrul nume, în fine, de umanitate.
