Piua

- Dumneavoastră, ca specialist, spuneţi-ne ce trebuie să facem de Sărbători? Specialist în ce, Doamne, iartă-mă? Dar mai ales ce poate să însemne acest "trebuie" colectiv, cînd lumea a trecut atît de mult în ultima vreme de la un ritual al tuturor, la o sărbătoare a fiecăruia? - Habar n-am! - am răspuns deci, spontan, prea spontan pentru sărmanul moderator care nu a ştiut cum să treacă mai rapid peste această gafă mediatică. Mai tîrziu (prea tîrziu...), mi-am dat seama însă că întrebarea a fost şi ea cît se poate de spontană, exprimînd sincer o anumită stare de derută, de confuzie: în toată această zăpăceală de sfîrşit de an, ce trebuie să mai facă omu’ ca să nu rateze, de fapt, sărbătorile, ca să reuşească să se bucure cu adevărat, pe bune, "ca lumea"? Ca lumea?... Care lume? Căci "lumea", cel puţin această lume românească, s-a dovedit a fi din nou, în imaginarul său sărbătoresc, cel puţin de două feluri: - Moş Crăciun a fost de la început o invenţie de marketing, un "brand". Iar acum a devenit cel mai mare agent de vînzări din toate timpurile! - explica, entuziast, un "creative" de la o mare agenţie de publicitate. - Cum puteţi să spuneţi aşa ceva!? - s-a revoltat o doamnă inimoasă. Cum puteţi să distrugeţi magia sărbătorilor, la ora asta mai sînt şi copii în faţa televizoarelor! Sărbătorile nu sînt doar comerţ, aşa cum spuneţi dvs., la sate mai sînt oameni care ştiu să se bucure. Aţi fost în Maramureş să vedeţi, în Maramureşul istoric? În Maramureş, care este cel mai marketizat colţ din ţară! - zîmbesc eu în sinea mea, dar păstrez pentru mine acest gînd, ca să nu-i enervez pe păstrătorii tradiţiilor. De-a lungul freneziei sărbătorilor, m-am întîlnit în repetate rînduri cu aceste două viziuni (şi atitudini) opuse, implicîndu-se partizan în "spiritul sărbătorilor", explicîndu-l şi practicîndu-l ca pe un adevăr ultim ce trebuie apărat de o tabără adversă şi periculoasă de infideli. Pe de o parte, magia "sărbătorilor" de Crăciun şi apărătorii ei neînduplecaţi, pe de altă parte, miracolul "lunii cadourilor" şi adepţii săi entuziaşti. Pe de o parte, fidelii unui Dumnezeu-general-manager peste un proiect de Românie eternă şi vrăjită, pe de altă parte, o Românie dezvrăjită a managerilor care se cred Dumnezeu. Pe de o parte, cei care vor să-i apere pe copii - şi copilăria din noi - de mercantilismul unor adulţi fără nici un Dumnezeu, pe de altă parte, cei care se visează maturii stăpînitori ai acestei lumi de cadouri ce au fost inventate doar pentru bucuria lor; pe de o parte, tabăra celor pentru care "nu trebuie să pierdem", pe de altă parte, aceea a celor pentru care "totul e de cîştigat"; pe de o parte, nevoia compulsivă de a capitaliza bucuriile trecutului, pe de altă parte, pornirile maniacale de a-ţi asigura satisfacţiile viitorului; pe de o parte, valori şi tradiţii întemeiate direct într-un proiect divin, pe de altă parte, o piaţă care îşi dictează propriile valori şi tradiţii. Pentru primii, a spune că sărbătorile de iarnă nu mai sînt - şi nu au cum să mai fie - ceea ce au fost înseamnă defetism, dacă nu chiar blasfemie - în orice caz, înseamnă să distrugi "magia sărbătorilor"; pentru ceilalţi, această "magie" nu este decît îngrădire patriarhală şi provincială a libertăţii lor de expresie. Între magie şi marketing, deruta seamănă a criză de creştere... Sărbătorile de iarnă, aglomerate în jurul solstiţiului şi înnoirii timpului, au fost totdeauna un rit de trecere. Acum au devenit un spectacol al tranziţiei. Al adevăratei, marii tranziţii, aceea care însoţeşte permanent modernizarea României şi eşuează în permanenţă pe parcursul acestui proces, aceea a marii treceri de la copilăria naţiunilor de acum un secol la visul recent de maturitate al unei naţiuni europene. Pe scurt, sărbătorile de iarnă, marile sărbători ale românilor, par a pune în scenă, cu o maximă intensitate şi frenezie, chipul de Janus al unei societăţi adolescentine, prinsă în ambivalenţa œdipiană a pietăţii şi revoltei filiale, între frica de a pierde copilăria şi protecţia patriarhală a divinităţii, pe de o parte, şi teama de a rata afirmarea apartenenţei la lumea iniţiativei şi a independenţei adulte, pe de alta. O societate fascinată în egală măsură de magia rurală a copilăriei şi de miracolul urban al maturităţii şi oscilînd ne-dilematic între ele. O societate care însă, de sărbători, intră cu toată fiinţa sa în panică, de teamă ca nu care cumva, anul acesta, să nu-şi mai primească jucăria preferată. O societate care, de sărbători, mai cere o dată piua, cu încăpăţînare şi energie infantile, oferindu-şi astfel încă un răgaz pe drumul maturităţii. Parafrazîndu-l pe un amic, aş putea încheia, deci, şi eu, patetic: O, ţară, plină de copii!