Pierdut client
Nimeni nu are responsabilitatea să ne facă să ne îndrăgostim de o disciplină, să ne transforme în oameni pasionați care își trăiesc viața (profesională) la maximum. Mulți nu mai avem nici un chef să ne trăim viața la maximum. Chiar și în tinerețe sau în copilărie, de ce ar fi pe umerii cuiva uriașa obligație de a ne face să strălucim? Nici profesorii și nici părinții nu pot să facă altceva decît să ne țină ridicați la cîte o fereastră interesantă cît pot ei de mult. Dacă deodată facem ochii mari, bine, dacă nu, asta e.
Pe de altă parte, există perioade în care e cu totul în mîinile cuiva să te îndepărteze de ceea ce altminteri ar fi devenit traiectoria ta personală. Într-o asemenea perioadă critică, cineva aflat într-o poziție de forță – un șef, un profesor – te poate pierde de client pentru domeniul de care începuseși să te apropii cu un entuziasm adunat altundeva. Nu spun că lucrul ăsta e neapărat perceput ca o dramă; liceanul sau studentul simte atunci de obicei că nu, nu era asta, alarmă falsă, și virează încet spre altceva sau spre nimic. Uneori, ce-i drept, tînărul respectiv e atît de înverșunat, interesul lui e atît de structural, încît oricît ai fi de dezastruos ca profesor, el tot pe drumul ăla va merge – și o va face mai bine ca tine. (Cred că o caracteristică bizară a elitei românești este că, pentru un domeniu dat, există specialiști care au avut profesori extraordinari la materia cu pricina, dar și destui care au avut profesori dezastruoși.)
Dar vorbeam despre cum poți distruge interesul autentic al unui tînăr pentru o disciplină. Un bun început e să-i spui tot timpul că așa cum a încercat el să facă lucrurile nu e bine, că trebuie procedat alt-minteri. Culmea e că, în mult mai mare măsură ca în științele exacte, în cele socio-umane lucrul ăsta diabolic se poate face fiind în permanență acoperit. Asta pentru că acolo – inclusiv în arheologie – problemele se pot pune întotdeauna în mai multe feluri, argumentele se pot organiza în fel și chip. Orice pas ar face cel aflat la primele campanii arheologice, poți să-i demonstrezi, dacă asta îți propui, că a ales cea mai proastă dintre soluțiile posibile. De la înălțimea la care se face impactul măturii de sorg pe o suprafață la stabilirea unui terminus ante quem stratigrafic, vei avea grijă să arăți că nimic nu a fost făcut așa cum o cere tradiția breslei și/sau standardele europene. După o vreme, strivit de drep-tatea cuiva pe care nici nu-i trece prin cap să-l pună la îndoială, începătorul va ajunge singur la concluzia că trăiește într-o aporie, că nu e făcut pentru asta. Este bun de supermarket, de tabele Excel.
Pentru a scurta perioada în care tînărul poate fi vindecat de fascinația lui, aș face alte cîteva recomandări. De îndată ce lucrurile ies din rutină, ia-i sculele din mînă și treci tu la treabă. Ai lăsat studentul să muncească pînă în clipa cînd se conturează deodată ceva atrăgător – acum e momentul să îl treci pe marginea secțiunii și să lucrezi numai tu, aplecat deasupra pixidei de fildeș. A venit studentul intrigat și încîntat de la arhive cu niște documente noi, care par să contrazică opinia curentă – le preiei tu și le publici. Într-o notă de subsol, menționezi „studenți în practică“. Oriunde și oricînd apare un fior, treci tu la butoane. Pentru celălalt rezervă birocrația și ceea ce altădată se numea „dusul servietei“, iar azi este realizarea rapidă de cópii, de fișe bibliografice, de PowerPoint-uri pentru prezentarea pe care o va face profesorul peste două zile.
Ceea ce ne atrage spre o meserie nu e în primul rînd competența sau rezultatele cu care ea e practicată de alții. Este, aș zice, în primul rînd bucuria pe care meseria asta pare să le-o aducă. Strategia dis-tructivă de mai sus trebuie deci aplicată avînd grijă ca în permanență toată lumea să vadă pe fața ta că detești ceea ce faci și ceea ce ai ajuns. Tu aveai material de Napoleon și, iată, lucrezi în acest mediu provincial, pe bani puțini, înconjurat de oameni obtuzi; alții, mai puțin înzestrați ca tine, au avut norocul să aleagă alte profesii și acum sînt la minister. (Dacă tu însuți ești la minister, atunci „alții“ lucrează la Institutul din Barcelona.) Cînd tînărul de lîngă tine tocmai a descoperit cît de nemaipomenit se învîrt rotițele minții cînd se gîndește la – să zicem – istorie, de parcă ar fi roțile de la Monster Trucks, nu uita să-i repeți că e naiv, că nu contează, că e condamnat, că urmează o viață de posomoreală în cancelarie.
Ca să închei – nu devii modelul nimănui pentru că știi multe chestii, ci pentru că ceea ce știi te entuziasmează. Șansa cea mai bună pe care o avem cînd sîntem tineri e să capitalizăm pe ce ne place și pe ce știm să facem; dacă ni se spune că asta va atrage falimentul personal, de ce-am crede că o soluție impusă printr-un calcul exterior ne va face mai fericiți?
Succes la admitere!
Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal, Humanitas, 2019.
Foto: detaliu din Geograful, Vermeer
