Piele arsă. Piele tăbăcită
30 octombrie 2015. În urma îngrozitorului accident de la Colectiv mor 64 de oameni. Mulți alții sînt răniți grav. Pe 4 noiembrie, în urma presiunii publice, cade un guvern. Unii spun că manifestațiile de stradă din acele zile sînt un punct de cotitură în istoria contemporană a României. O vreme, emoția puternică a momentului ne-a ajutat să vedem precaritatea sistemului de sănătate din țara noastră, găunoșenia unor oameni din politică și din administrație, felul în care sînt pregătite instituțiile de la noi pentru a întîmpina o situație de urgență. Au trecut trei ani. Emoția publică s-a dus, deja, de multă vreme. Marile învățăminte cu care ne puteam alege după catastrofă s-au ofilit. Totul a devenit o chestiune de cifre și de bifat în calendar a comemorării. Cîteva organizații de presă au făcut, zilele astea, cît zgomot au putut, încercînd să ofere o imagine a felului profund dezolant în care statul român a gestionat starea persoanelor rănite grav în acea noapte. Degeaba. Pielea arsă a unora nu ne mai emoționează. Pentru că pielea noastră tăbăcită ne protejează. Nu mai putem să roșim în obraji. Nici de emoție, nici de rușine.
Ne uităm la televizor în timp ce mîncăm, mai citim în diagonală cîte un articol, mai vedem în diferite împrejurări cîte o mărturie a unei persoane rănite grav în incendiul din 30 octombrie 2015. Pentru mulți dintre noi, mărturia asta e aproape egală cu cele ale unor compatrioți care-și povestesc lejer, pe canapele din studiouri de televiziune, divorțurile, scandalurile, rețetele de slăbire și curele de detoxifiere. Resursele noastre de emoție, de compasiune, de solidaritate se consumă zilnic în după-amieze și seri la televizor, în compania poveștilor „sfîșietoare“ ale revenirilor și despărțirilor unora, ale „chinurilor“ prin care trec niște domnițe în timpul procesului de decorare a noii case sau ale „suferințelor“ unor maimuțoi la modă, abonați la a se da de ceasul morții că încă nu știu unde-or să și petreacă vacanța de vara viitoare. O dată pe an, la sfîrșit de octombrie, unii dintre răniții de la Colectiv apar și ei la televizor, vorbind despre calvarul prin care au trecut sau despre cel prin care încă mai trec și acum. Printre pațachine care-și flutură zurgălăii, printre impostori și ticăloși care asfixiază spațiul public, apar și acești oameni care vorbesc despre suferințe adevărate. Despre dureri profunde, care sînt și ale noastre, ale tuturor. Pentru că spitalul și felul în care înțelegem să vindecăm sau să alinăm suferința sînt dureri profunde, ale noastre, ale tuturor. Pentru că respectarea demnității umane e o condiție esențială a existenței oricăruia dintre noi.
Oamenii care au murit la Colectiv, cei care s-au ales cu răni crunte, cu toții funcționează într-un mod adînc simbolic pentru noi, ceilalți. Printr-o întîmplare cît se poate de nefericită, moartea sau suferințele lor funcționează ca un sacrificiu menit să ne trezească, să ne atragă atenția asupra felului în care ne înțelegem și ne administrăm societatea. Emoția adîncă a impactului unei asemenea catastrofe nu poate evita hiperbolizările și manifestările sub imperiul vibrației momentului. S-a strigat mult, s-a acuzat în stînga și-n dreapta, s-au spus lucruri cu caracter mult prea general, în legătură cu tot ceea ce înseamnă România în care trăim azi. Dar e foarte normal să fie așa. Emoția unui asemenea moment justifică întru totul asemenea reacții. Partea proastă e că au existat ticăloși și oportuniști de meserie care au speculat momentul din toate unghiurile. Ieșind apoi la scenă deschisă și explicînd, cu orice ocazie, afișînd și un aer înțelegător, că totul e „sub imperiul emoțiilor“. Și că trebuie să ne calmăm, pentru vedea lucrurile pe îndelete, la rece. De-atunci au deprins unii șmecheri obiceiul de a judeca orice manifestare din spațiul public, orice protest, orice revendicare ca fiind ceva făcut „sub imperiul emoțiilor“. Prin urmare, cei care cer socoteală ieșind în stradă sînt niște rătăciți, plecați pe cărările gîndirii emoționale, niște exaltați care trebuie priviți cu o anumită condescendență jucată, dar în nici un caz luați în seamă. Că doar trăim într-o țară liberă, nu?! Cîinii latră, caravana are drum deschis.
Din nou, pielea arsă pierde în fața pielii tăbăcite. În fața pielii care nu mai e atinsă de nimic. N-o afectează nici flăcările reale, nici acizii corozivi ai vorbelor, nici ciocanele evidențelor absolute, care ar face chisăliță orice obraz al unei ființe de bun simț. Pielea arsă primește, cu indulgență, dreptul de a se arăta, din cînd în cînd, în spațiul public. Primește dreptul de a ocupa un colțișor nesemnificativ din tarlaua publică peste care s-a făcut stăpînă pielea tăbăcită. Iar conferirea dreptului ăstuia la apariție rară e administrat cu grijă, să nu cumva să mai apară emoția. Pentru că emoția e periculoasă. Îi face pe oameni să-și conștientizeze, uneori, condiția. Și pentru că are ca urmări, uneori, momente de rațiune. De așezare a emoției în gîndire ordonatoare. Pentru că, în preajma emoției, paznicul interior îți dictează: „Gîndește! Judecă! Analizează!“ Și asta nu e bine. Pentru că ne deschide ochii.
În România de azi nu se mai găsește piele pentru arșii de la Colectiv. Răniții bat și acum drumurile pe la spitale de prin alte țări. În schimb, piele tăbăcită, care rezistă la orice, pe care n-o mai penetrează nici o emoție și n-o mai atinge nici un factor extern, piele de-asta se găsește din plin. E atît de multă, încît pare că o să ne acopere pe toți. E o grefă la care participăm zilnic, uneori chiar cu entuziasm. Pentru că unii văd pielea asta tăbăcită ca pe o armură. Te apără de emoții. Te face un dur. Un absolvent al școlii vieții. Din ce în ce mai multă lume ar îmbrăca armura asta. Uitînd că, pe dedesubt, nu mai e nimic. E doar un strat impenetrabil, sub care nu se mai găsește nici o ființă.
