Pensiunea
O căsuță din lemn cu acoperișul în două ape. „Căsuță“ doar ca formă, ca idee, pentru că altfel era destul de mare, avea vreo zece camere pentru turiști, la etaj și mansardă, în timp ce la parter fuseseră amenajate sala de mese și o bucătărie deschisă. La balcoane, ghivecele cu mușcate bine îngrijite întregeau senzația de căsuță din povești. Poarta de la intrare, masivă, din lemn, integrată într-un zid de piatră, și betonul amprentat din curte, acolo unde puteai intra cu mașina, dădeau impresia de investiție solidă, de lucru bine făcut. De partea cealaltă a pensiunii erau grădinile și plaja către lacul cel liniștit dintre munți, de fapt un fel de golf al Dunării. Un peisaj superb. În dreapta era plaja de nisip cu șezlonguri și umbreluțe de paie, în stînga era plaja cu gazon moale și proaspăt tuns. Nisipul și gazonul erau despărțite de o alee de piatră care ducea către pontonul unde veneau bărci sau pe care se instalau pescarii amatori. Mai înspre interior erau un nuc care făcea umbră, o salcie plîngătoare cu „freza“ bine aranjată și chiar un „pui“ de palmier într-un ghiveci. În mijlocul gazonului din fața pensiunii, printre tufe de trandafiri, un leagăn mare de lemn pentru adulți și o mică piscină albastră, înconjurată cu o punte din lemn de deck, completau „dotările“ exterioare.
În cameră, mică, era o mobilă albă, gen rustic, de bun gust. Televizorul plat de generație foarte nouă, ca și lipit de perete, așezat în fața patului, avea o ramă discretă, albă, asortată cu mobila.
Patronul, foarte amabil și foarte săritor de cîte ori aveai o problemă, era pregătit oricînd să-ți dea informații cu totul speciale despre obiectivele de vizitat prin împrejurimi. Ai fi putut crede că ai ajuns într-o țară foarte dezvoltată și primitoare și că nimic nu te putea deranja sau nu îți putea lipsi în acel mic paradis. Uitai chiar și de drumul neasfaltat pe care ajunseseși acolo hurducăit și stîrnind un nor de praf în spatele mașinii, lucru care nu era menționat pe site și de care nu fuseseși înștiințat în nici un fel. Sigur, asta e binecunoscuta infrastructură națională, îți spuneai. Încetul cu încetul, ajungeai să te lămurești că în bucătăria și în sala de mese a pensiunii nu ți se oferea vreodată ceva de mîncare sau de băut, nici măcar contra cost. Trebuia să-ți procuri lucrurile astea singur. Cu alte cuvinte, pentru orice fleac trebuia să parcurgi din nou drumul acela denivelat și prăfos, plus încă niște zeci de kilometri (chiar așa) pe asfalt, pînă la un magazin mai răsărit, adică pînă la o prăvălie în care să nu ți se spună că pîinea vine doar la ora cinci și doar „la magazinul de lîngă biserică“ (care o fi fost ăla?).
La ideea folosirii bucătăriei am renunțat totuși, văzînd că acolo își cam făcea mereu de lucru turistul pescar Costică, doar în șort și șlapi, cu burta lui mult ieșită în evidență și cu lanțul de aur de la gît, sau nevasta lui Costică, și mai voluminoasă decît el, în costum de baie cu dungi roșii și galbene ori cu tricoul negru cu bretele pe care scria mare cu alb „I love Texas“. Mirosul de prăjeli grele te copleșea acolo încă de la primele ore ale dimineții.
Dar apropo de masă, am fost de-a dreptul încîntat cînd, în cel mai apropiat oraș mare, am reușit să duc la bun sfîrșit îngurgitarea unui fel de talpă pentru oameni cu dinți de oțel, care pe lista de meniu se chema „rasol de vită cu roșii“. Într-o altă zi, la un alt restaurant de pe malul Dunării, mirat că nu au decît două feluri de pește, și acestea întîi congelate și apoi prăjite, am comandat o simplă pizza. Din păcate, n-am mai avut același succes ca la rasol. Deși mi-era o foame de lup, am lăsat-o aproape întreagă în farfurie fiindcă nu mi se părea comestibilă. Oi fi devenit eu prea pretențios?
În fine, revenind la pensiune, aș spune că o surpriză a fost atunci cînd am căutat baia. Nu era în cameră, ci pe hol. Noroc că era o baie arondată doar camerei în care stăteam. Aveam cheie și nimeni altcineva nu mai putea intra acolo. În drum spre acest loc, însă, treceam de fiecare dată pe holul îngust, unde aproape mereu aveam ocazia să mă întîlnesc cu doamna lui Costică păzindu-și copilul cel mic, care se juca pe scară, și pe care trebuia s-o ocolesc cu multă abilitate. Baia era dotată cu absolut tot ce trebuie, mai puțin cu un săpun cu care să te speli pe mîini. Și mai era chestiunea cabinei de duș care, boală națională, se umplea imediat cu apă.
Aveam să mai descopăr cîteva probleme absolut minore, dar diavolul, cum se spune, se ascunde în detalii. Balconul era comun cu al familiei lui Mitică, prietenă cu familia lui Costică. Dacă familia respectivă era prin curte, la grătar, te gîndeai că te poți instala totuși pe balcon, să admiri în liniște peisajul. Ei bine, aici era un mic neajuns arhitectural. De pe scaun, oricît de înalt ai fi fost, nu vedeai nimic peste ghiveciul cu mușcate. Puteai atunci să te apuci de o treabă mai intelectuală și să citești. Numai pînă la căderea întunericului însă, fiindcă pe balcon nu era nici un fel de lumină. Prin saloanele de la parter erau două televizoare, unul pus pe Antena 3, altul pe Digi24, să fie toată lumea împăcată. Pe acolo forfoteau însă continuu cele două familii amintite, plus altele asemenea, ceea ce te ducea la constatarea că, într-o astfel de pensiune, intimitatea nu prea poate fi asigurată.
Înapoi în cameră, la televizor sau la citit, deci. Ei bine, aici diavolul era ascuns într-un soi de streașină a tăbliei patului. Mobila nu-ți permitea să mai aduci vreun scaun înăuntru și erai obligat să stai pe pat. Dar orice făceai, nu aveai cum să păcălești pîrdalnica aceea de streașină, din cauza căreia nu te puteai sprijini în nici un fel de tăblie.
Pensiunea fiind evident legată de ideea de apă, te gîndeai și la înot. Piscina era cam prea mică pentru așa ceva, iar în ce privește lacul, dacă te încumetai, constatai că malul era destul de abrupt și că pe lîngă el plutea mătasea-broaștei. Soluția era să sari de pe pontonul care era destul de înalt și de pe care nici o scară nu-ți facilita accesul.
După un week-end petrecut într-o astfel de pensiune, destul de tipică pentru România, aș spune, m-am trezit într-o foarte mare dilemă. Nu îmi pot da seama dacă mi-a plăcut sau nu.
