Pedeapsa cu ziua liberă

Încep cu o banalitate – nu ziua liberă o aștepți cel mai mult pe șantier, ci seara de dinaintea zilei libere, care îi dă clasă din toate punctele de vedere.

Multă presiune pe ziua liberă. Cea mai simplă dintre problemele asociate cu ea e faptul că sînt multe lucruri de făcut pe listă. Curățenie, expediție la supermarket, spălat rufe, făcut rost de o scîndură pentru pat, o cordelină pentru hamac etc. Am avut odată, timp de mai multe săptămîni, pe listă să fac rost de o piatră, care îmi trebuia pentru cortul rupt. Apoi trebuie completate materialele pentru șanț, reparate sculele stricate. Teoretic se ocupă altcineva de asta, căruia tu doar îi spui care e necazul, însă practic, dacă luni la 5,30 dimineața nu ai cutare chestie, bidon, tripod, zembil, nu-ți folosește la nimic că ai pe cine da vina. Deci te asiguri, în ziua liberă, că roabele sînt reparate sau le repari personal, promițîndu-ți că nu se va mai tolăni nimeni în ele în pauza de prînz, doar tu.

Probleme mai complicate sînt că trebuie să te odihnești extrem de tare și să te relaxezi/distrezi formidabil de mult, să te țină toată săptămîna. Dormitul cu forța și distratul sub piston se lasă cu toxine. Încă mai dificili sînt cîțiva pași de dans sociali care se lasă mereu cu poticneli. Unul, de pildă, e momentul cînd, în ziua liberă, trebuie să-l prinzi pe șef la înghesuială și să te identifici drept un băiat dezghețat, așa, pentru orientarea lui. Dar partea cea mai delicată e că în ziua liberă urmează să vorbești pe larg cu cineva care te așteaptă acasă. Oricum ar avea loc discuțiile astea, de la căutatul de semnal cu telefonul înrudit taxonomic cu Volga rusească, la imaginea care îngheață pe Skype pentru că rețeaua nu ne ține pe toți cei ce avem zi liberă în același timp, rezultatul este același – un pic de bucurie, o frustrare uriașă și certuri în care fiecare cuvînt înseamnă, de fapt, altceva decît spune. Chiar și cînd eu, unul, ajungeam să mă lipsesc de ritualul ăsta al flagelării hedoniste, tot nu mă puteam împiedica s-o aud pe tipa de sus cum turuie în italiană, la început cu mare entuziasm și la sfîrșit plîngînd pe rupte, sau să văd în trecere, pe un ecran în laborator, cîte un copil pe care abia îl obligă mă-sa să intre în cadru și care răspunde monosilabic la glumele colegului meu de la GIS. Orice pauză face o breșă în acea fortificație migălos construită, la adăpostul căreia tu poți să muncești ca un cîine fără să te gîndești la altceva decît la muncă.

Ziua liberă devine deci predispusă să devină un cîmp de bătălie bahic. Uimitor, de altfel, e cît de mulți oameni, care știu că băutura nu îi ajută, încearcă totuși stereotip această soluție. Mai există însă o răzbunare împotriva presiunilor zilei libere, despre care ar fi foarte nedrept să spunem că e mai ingenioasă decît a te face criță, și anume – să muncești. E mult de muncă din urmă, desene și jurnale și fișe de unitate stratigrafică de completat, și e multă muncă pe care o poți face pentru ca a doua zi să fie mai puțin haotică. Dacă toate astea sînt, prin absurd, gata, e ceva ce arheologii uită surprinzător de des să facă pe un șantier: să treacă din nou prin toate descoperirile provenite din secțiunile lor. Cumva e normal, pentru că ai impresia că tu le cunoști cel mai bine – nu ești tu cel care le-a scos din pămînt? – dar realitatea nedreaptă e că le rămîn lucruri de descoperit și celor care spală sau restaurează tot ce se aduce în casă/depozit: o gheară de pasăre care nu se vedea la marginea ciobului glazurat sau o inscripție zgîriată pe el (sgraffito). Încă mai important e să treci regulat pe la zooarheologi și paleobotaniști, ca să nu mai vorbesc de specialiștii în ceramică; ziua liberă e bună pentru centralizat informații.

Ar mai fi excursia, care pentru unii devine o obsesie. M-am simțit de multe ori umilit de incapacitatea mea de a da o fugă la Casablanca sau la Orléans, în ziua liberă, alături de un grup de ochelari de soare binedispuși, mirosind a cremă de plajă. Recunosc că îmi impune un asemenea buget de energie: să lucrezi o săptămînă întreagă pe coclauri, pentru ca apoi să stai șase ore în mașină, să faci turism (un zeu antropofag), să te întorci noaptea tîrziu și s o iei de la capăt. În momentele mele cele mai inavuabile, m-am trezit gîndindu-mă că nici coclaurii ăștia n-au fost făcuți egali – una e șanțul cu soare, alta e depozitul răcoros. Respectul cel mai mare îl aveam totuși pentru cei care găseau o soluție foarte ingenioasă pentru a supraviețui zilei libere: o petreceau în cel mai apropiat hotel cu aer condiționat, Internet rapid și pat omenesc. N-am apucat să fac nici asta, deși, de pildă, un hotel din Ankara (care era în vara aia la nici 100 de kilometri) oferea o reducere celor din echipă. Dar reducerea asta era pentru mine la fel de firavă ca speranța care ieșea la sfîrșit, chiaună, din cutia Pandorei. Și-apoi, eu trebuia, cum spuneam, să fac rost de piatra aia pentru cort. 

Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Trecerea, Cartea Românească, 2016.

Foto: wikimedia commons