Pauza. Manual de utilizare
Circulă ideea că te faci stimat/iubit de muncitorii tăi dacă-ți sufleci din cînd în cînd mînecile, cît ești tu de șef, și lucrezi cot la cot cu ei. Dacă joci totul pe cartea asta, sigur nu va funcționa. Am avut ocazia să văd o doamnă arheolog, celebră, atît cît poți fi în arheologie, dînd cu tîrnăcopul în rînd cu zilierii, de numa-numa. Dacă ar fi lucrat cu stîngăcie, ideea ar fi avut ceva potențial, dar din păcate această doamnă era foarte pricepută. Lumea rămînea cu impresia, corectă de altfel, că șeful ține să le arate cum se poate face treaba, treaba lor, mai bine și mai repede. În general, arheologii se lasă treptat de gesturile astea și, dacă e vorba să ai presă bună printre muncitori, se mulțumesc cu alte butoane. Iar butonul esențial este pauza. Șefii ar trebui să se gîndească mai des că principala lor datorie pe șantier este să dea pauzele la ora stabilită, cu absolută exactitate, ceea ce înseamnă cu un minut înainte de ora prevăzută. Să nu fii niciodată în situația să ți se arate cadranul ceasului cu degetul. Cu mai bine de o oră înainte de pauză, omul începe deja să se gîndească la pauza care se apropie. Respectul față de pauză este pînă la urmă din aceeași categorie cu respectul față de banii pe care i-i datorezi omului pentru munca lui, și care trebuie să vină, și ei, integral și exact la timp. Iar asta cu atît mai mult dacă e vorba de sume mici, cîteva ore suplimentare sau o duminică, pentru că de sumele mici se leagă așteptările cele mai mari. După cum pauza nu se scurtează niciodată, pentru nimic în lume, nici măcar cu un minut. În minutul ăla, înainte de a-și pune mănușile, omul încă visează, se gîndește la casa lui, la femei, la parastase etc. E liber și puternic.
Aș zice că e important ca, în clipa în care a venit pauza, să te întrerupi și tu, ca un om normal, din orice făceai, și să te întinzi în iarbă fără nici o întîrziere. Să te întrerupi chiar în mijlocul propoziției și să zici: lasă că mai vorbim, acuma facem o pauză. În felul ăsta nu riști să sugerezi că ești foarte dedicat cauzei, că tu nu ai obosit, că nu ți-e foame. Nu că nu le-ar prii oamenilor mîncarea dacă nu te așezi și tu lîngă ei, dar oricum, se simt obligați să înceapă să te strige amical: băi, dom’ șef, ce se întîmplă, las-o dracu’, hai să mîncăm, alou! Transformarea unei echipe de zilieri la venirea pauzei este, de altfel, miraculoasă. Din niște inși ursuzi și jerpeliți, prefăcuți de soare în mogîldețe prăfuite, te afli deodată într-un cerc de boieri în iarbă, care discută toți cu toți mîncînd cu o bizară demnitate din zeci de cutii diferite pline cu bunătăți frumos colorate de cu seară. Se fac glume mai subțiri și mai groase, la care rîd deodată și cei despre care credeai că trag un pui de somn cu pălăria pe față. Apar de pe deal musafiri, întîi un cuplu în vîrstă venit de la carnaval, care se așază cu mult firesc lîngă noi, apoi un derviș pe scuter, care face cu zilierii mei un schimb rapid de pachete. Conversația se întoarce la tractoare și Facebook. Constați că și în germană, și în turcă se folosește același cuvînt pentru garoafă și cuișoare. Cineva a adus un miel, că n-avea cu cine să-l lase. Apoi pauza se termină și toată lumea se tîrăște anonimă în șanț.
Ca să coordonezi o echipă de 20 de muncitori trebuie să fii pe rînd, cu oarecare talent, good cop și bad cop. Rolul de good cop e ceva mai simplu, deși și acolo se pot face greșeli majore, după care ai pierdut controlul asupra echipei. Dar, în general, vine mult mai ușor decît momentele în care trebuie să te dai autoritar. Pe șantierele din Orient se obișnuiește, de exemplu, ca șeful să mai aducă mărunțișuri pentru lucrători, chips-uri, țigări, cola etc. (În Turcia e de preferat să nu faci gafa de a aduce Coca-Cola dacă poți să aduci Cola Turka.) În experiența mea, nu există nimic mai bun decît să dai pur și simplu oamenilor o pauză suplimentară, în zilele în care e foarte cald, adică în fiecare zi. Muncitorii își mai iau și singuri mici pauze, de pildă cînd se aude muezinul, dacă se aude, dar o pauză individuală nu are nici pe departe atîta substanță cît o pauză colectivă, care înseamnă taifas generalizat sub oblăduire instituțională. E remarcabil cît de mult face o pauză de cinci minute, sau trei minute, pentru moral, cît de mult bucură ea sufletul. Evident, mai e și teama ca unul din muncitorii foarte în vîrstă să nu pățească ceva, deși cred că, statistic, mai multor arheologi, chiar și din cei care obișnuiesc să stea mereu la umbra cortului, li se înmoaie picioarele de căldură decît muncitorilor care asudă în șanț. Nu vreau să zic că e mai înțelept să te impui prin pauze decît prin muncă. Dar pentru o mică pauză neașteptată, fie și doar cît o jumătate de țigară sau o felie de pepene galben, pentru un gest atît de mărunt, ziceam, vei avea surpriza să constați că muncitorii tăi te lasă și pe tine să faci o poză cu mielul ăla.
Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată: romanul Trecerea, Cartea Românească, 2016.
