Patrimonializarea gustului
" Gustă din acest shiraz! " mă îndeamnă B. Petrecerea lîncezea toropită de căldură. Mîncarea nu prea tenta pe nimeni, iar băuturile se limitau la citronade cu gheaţă. B. îmi toarnă jumătate de pahar dintr-o sticlă cu un cangur pe ea. " E australian " îmi mai explică el. " E minunat! " îi răspund eu. Şi aşa începe o discuţie de cîteva ore despre vinuri şi arta lor. Discuţie e mult spus, căci aportul meu se limita la cîteva întrebări mirate şi confirmări entuziaste. Apogeul este atins de povestea despre "degustarea de pahare", despre care chiar că nu auzisem, degustare cu acelaşi vin băut însă din pahare de forme diferite pentru a vedea care dintre ele este mai capabil să alinte mai savant papilele noastre gustative şi să pună mai mult în valoare calităţile vinului respectiv. Totul îmi aduce aminte de surpriza mea la o primă vizită în Franţa, cînd cîţiva colegi s-au încins în jurul unei discuţii despre vinuri timp de o noapte întreagă, fără a repeta o singură dată o frază sau o idee. Nu credeam, atunci, că acest lucru va fi posibil şi în România. De fapt, încă nu e posibil... Dar a început să (re)apară preocuparea şi chiar cultul vinului. Al vinului şi al mîncării bune. După un prim deceniu post-comunist în care ne-am năpustit pe pre-capitalism şi vitrinele sale, am început să descoperim şi noi că există viaţă şi după supermarket. Distrus prin însiropare în primul deceniu post-revoluţionar (pe teren, cu studenţii, aproape că nu am avut cu cine să beau zilele trecute un vin sec, mai toţi necunoscînd modul de întrebuinţare al acestui gen de produs), vinul a început să revină la bunele maniere. La fel şi mîncarea. România se întoarce la civilizaţie. Poate părea prezumţioasă, pentru unii, alăturarea aceasta cu "civilizaţia". Nimic mai greşit! Tot "procesul civilizării", prin care a trecut Europa occidentală cel puţin de la Erasmus încoace şi despre care ne vorbeşte pe larg Norbert Elias, a fost lungul drum al corpului către spirit şi al plăcerilor stomacului către vîrful limbii. Modelul l-au stabilit şi răspîndit curţile nobiliare (în primul rînd cele franceze), plăcerile mesei devenind astfel tot mai mult rafinamente aristocratice. Gastronomia devine o artă, care are un cuvînt tot mai greu de spus în calitatea vieţii: a mînca bine devine un ingredient inconturnabil pentru a trăi bine. Dar acest "bine" încetează să mai fie gourmand, ca în Evul Mediu sau în societatea "de jos", şi devine tot mai mult gourmet. Societăţile "civilizate" ajung astfel să se distingă tot mai mult prin "les mani
