Paradoxuri fumigabunde

Fizicalmente, fumul este o dispersie. O, adică, împrăştiere,-n particule extrem de fine, a unei substanţe oarecare într-un mediu fie solid, fie lichid, fie, ca în cazul fumului, gazos. Pînă la un punct, acesta, fumul, poate fi ţinut locului şi orientat, " graţie, bunăoară, unor banale hornuri sau coşului cuptoarelor înalte, ca şi (fără aportul nostru, însă) infundibuliformelor guri de vulcan. După aceste praguri, vămi, oprelişti, fumul, indisciplinabil prin natură, îşi face tot mai mult de cap, forfotind haotic şi anarhic. Uneori, forfota aceasta este o horbotă de maximă fineţe, ca, bunăoară, pînza de păianjen: cazul molcomei spirale albăstrui (ce e un adjuvant al reveriei) a ţigării fumegînd în voie pe marginea unei scrumiere. Adesea, însă, terifiază, amintind o valomă barbară, o colcăire de reptile, o încleştare de balauri preistorici. Fumul, atunci, e emanaţia însăşi a bolgiilor infernale. Cu neputinţă să i te opui. (Masca de gaze nu-i decît un accesoriu " precar şi efemer, altminteri, " ce, încercînd să-l facă respirabil, te decuplează, silnic, de mediu-ţi ambiant.) Ce mai poţi face este să aştepţi ca fumegul să înceteze de la sine, lăsînd în urmă-i vrafuri de cenuşă, funingine şi dezolare. " Ce matematică a haosului, oare, poate, luîndu-l, cît de cît, în stăpînire, să-i descopere o normă şi o noimă?... Ei bine, exclusiv în spaţiul localurilor indigene constînd dintr-o singură, şi numai una, încăpere, în care fumătorilor li se rezervă o aripă,nefumătorilor " o alta, fumul îşi dezvăluie inteligenţa, oprindu-se exact la mijloc.