Păcat că nu mai sîntem vînători
Cică, din studii asupra scheletelor de homo sapiens, a rezultat că vînătorii-culegători din perioada în care omul nu descoperise încă agricultura ar fi avut creierul mai dezvoltat decît „agricultorii“ din epocile care au urmat. Asta spune Yuval Noah Harari în a sa Sapiens. Scurtă istorie a omenirii (Editura Polirom, 2017). Deși recunoaște că există teorii care consideră că trecerea la agricultură a fost un progres, el tinde să „țină partea“ vînătorilor și crede că revoluția agricolă ar fi fost „cea mai mare păcăleală din istorie“. O păcăleală nu pentru specia umană în ansamblu, ci pentru indivizii ei. Pentru că, deși specia s-a înmulțit și s-a dezvoltat (agricultura putea hrăni mult mai mulți oameni), revoluția agricolă a adus cu ea dependența omului de pămîntul pe care-l cultiva și de capriciile vremii care-i puteau afecta recolta, o micșorare a diversității alimentare, o mai mare expunere la molime și condiții pentru conflicte și războaie mai crunte legate de teren. Omul și-a pierdut atunci, spune Harari, și o parte a abilităților fizice de vînător-culegător și a inteligenței care-i fusese necesară pentru descifrarea naturii în mijlocul căreia trăia. O teorie interesantă, la fel cum foarte interesantă e întreaga carte al lui Harari. Un fel de istorie „integrată“ a omului de la apariția sa, din epoci imemoriale, pînă la momentul actual. Un cu totul alt gen de istorie decît cel care se învață de obicei la școală și care, din 2011, cînd a fost prima oară publicată în Israel, și pînă astăzi, a devenit un bestseller internațional.
Harari leagă într-un mod cu totul special evenimentele istoriei într-o poveste captivantă (poate prea captivantă ca să fie și riguros exactă). Începe cu idei șocante despre relațiile dintre homo sapiens și alte specii umane (homo erectus sau homo neanderthalensis), el tinzînd să susțină ipoteza potrivit căreia sapiens i-ar fi exterminat pe ceilalți cu care, o perioadă, a coexistat. De altfel, după părerea (bine argumentată) a autorului, sapiens ar fi fost încă de la apariție cel mai mare ucigaș de pe planetă. El ar fi distrus nu doar speciile concurente de hominizi, ci și, peste tot pe unde a pătruns în istoria sa, multe alte specii de viețuitoare și întregi ecosisteme. O perspectivă care nu ne poate face prea mîndri.
În fine, una din ideile importante din carte e aceea că homo sapiens și-a cîștigat supremația față de alte specii mai puternice fizic, nu atît prin inteligență, cît prin capacitatea de a spune povești și deci de a crea mituri pe baza cărora a obținut o cooperare largă a multor indivizi ai speciei. Religiile, miturile naționale, ideologiile, brand-urile ar fi de fapt ficțiuni care ne-ar uni și mobiliza în diverse scopuri importante pentru evoluția speciei. Dar poate cea mai puternică idee din cartea lui Harari este aceea că istoria are o direcție. Care anume? Autorul răspunde fără ezitare: „De-a lungul mileniilor, culturile mici, simple se coagulează treptat în civilizații mai mari și mai complexe, așa încît lumea conține din ce în ce mai puține megaculturi, fiecare dintre ele fiind tot mai mare și mai complexă.“ Harari atrage atenția că aceasta generalizare „foarte grosieră“ se observă doar la o privire asupra mileniilor, nu asupra unor secole sau decenii. Și într-adevăr, ideea asta se poate întrezări pe parcursul întregii sale expuneri, de la oamenii primitivi pînă la lumea capitalistă și tehnologizată de astăzi. Specială e și viziunea sa asupra istoriei moderne, a descoperirilor geografice, a cuceririlor coloniale și a dezvoltării capitalismului. Explică pînă și de ce capitalismul nu poate funcționa fără o justiție independentă. Povestea și motivele succedării supremației coloniale mondiale de la spanioli la olandezi și apoi la britanici, așa cum le vede Harari, sînt fascinante și de-o coerență uimitoare. De altfel, probabil că succesul lucrării sale se bazează pe fluența și pe modul cu totul inedit în care face legăturile din istorie.
Aș îndrăzni să spun că succesul acesta are și un preț. De multe ori pare că perspectiva lui Harari asupra istoriei e cam prea actuală. Adică e o privire din punctul de vedere al unor obsesii și probleme de-ale noastre momentane: ecologiste, vegane, globaliste, de gen etc. Vreau să zic că e o istorie foarte la modă. Ceea ce poate fi un mare avantaj, dar poate deveni și un dezavantaj. Poate că nu peste foarte multă vreme, perspectiva aceasta ar putea să pară desuetă. Dar, pînă una-alta, lucrul ăsta nu exclude bucuria și îmbogățirea minții pe care citirea acestei istorii ni le poate aduce. Ca să nu mai vorbim de nostalgia strămoșească a epocii fericite în care eram vînători-culegători și n-aveam nici un fel de istorie.
