Oul de Paşte
Nu ştiu alţii cum sînt, dar mie, cînd vine vorba de Paşte, îmi miroase a sat, a bisericuţă de ţară şi a straie albe de duminică. Şi, fără să mă simt un păcătos pentru asta, încep să fredonez cu ochii aproape umezi de fericire, un cîntecel de copii pe care ni-l cînta „bona" noastră săsoaică imediat ce începea să miroasă a primăvară. Da, Paştele este pentru mine sărbătoarea copilăriei eterne, a lumii, a neamului, a mea. Ceea ce oamenii mari numesc, din cîte mi-am dat seama, viaţă veşnică.
Îmi plac toate sărbătorile. Mă pregătesc îndelung, cu sufletul în sărbătoare, pentru fiecare dintre ele. Le iubesc şi pentru că îmi aduc aminte, de fiecare dată, că a venit vremea să mă bucur (e bine să ţi se mai aducă aminte, din cînd în cînd, de datoria bucuriei...). Dar sărbătoarea Paştelui e, totuşi, diferită. Pentru Paşte nu te „pregăteşti", ci încerci să te primeneşti. Paştele este, de fapt, marea „primeneală". Este o sărbătoare care miroase a haine de duminică şi a lăcrămioare, a cuptor cu cozonaci proaspeţi, a pomi înfloriţi şi pajişti înverzite, a ferestre strălucind în lumină, a miei şi a păsări ciripind în zori. O sărbătoare care, an de an, îşi aşteaptă senină sorocul din miez de noapte pentru a se putea naşte de fiecare dată la fel. O sărbătoare fragilă şi vie în lumina cu care ai grijă să te întorci de la biserică, prin întunericul nopţii, şi care îţi luminează apoi, mai departe, zilele. Este singura sărbătoare care se petrece, într-un fel, înainte de a te aşeza la masă - or, asta e, pentru mine, deja un miracol!
N-am mai fost de mult la sat, acolo unde s-a născut Paştele, acolo unde această sărbătoare între sărbători este la ea acasă. Iar această lume pascală a viselor mele de copilărie se îndepărtează an de an de lumea mea actuală. Dar o regăsesc de fiecare dată, închizînd ochii, în gesturile ei premonitorii, în aspiratorul pe care îl mînuiesc prin casă de parcă ar fi un obiect de cult, în brînza de oaie care îmi aduce stîna în bucătărie, în guguştiucul nostru care, iată, şi-a găsit din nou o pereche şi ne întîmpină în zori pe pragul ferestrei, în baia în care mă scufund ore întregi, încercînd să mă spăl de toate relele pămîntului şi de păcatele mele, în firele de lăcrămioare care se ivesc la această vreme, nesădite de nimeni, într-un colţ al grădinii. Şi, mai presus de toate, în lunga aşteptare plină de prevestiri faste care mă desparte de fiecare dată de mersul la biserică. Şi apoi vine Seara mult aşteptată. Cu buzunarele pline de ouă roşii, tot mai multe cu fiecare an ce trece, fac nevăzut un tur al bisericilor din cartier şi dăruiesc un ou cerşetorilor de pe trepte, cîte unul pentru fiecare fiinţă dragă din copilăria mea prelungită. Apoi cîntăm cu toţii, aşa cum am mai făcut-o de multe ori, demult. Peste toţi se ridică vocea bunicului meu, încă solemnă şi sprinţară la cei peste o sută de ani pe care i-ar fi avut. Întorşi acasă, ne aşteaptă ouăle. Ouăle de Paşte, ouă primenite şi ele, alintate îndelung de femei pentru a fi frumoase şi luminoase şi din care aştept totdeauna, cînd le ciocnesc, să iasă la lumină un miracol. În sfîrşit, ciocnim... Cristos a înviat! Adevărat a înviat!... Paştele s-a încheiat, putem să ne aşezăm la masă.
