Orfelinat. Azil. Balamuc

„Dați-mi și mie un ban, sînt de la casa de copii!“ Sînt cuvinte care fac parte din fibra noastră intimă. Cuvinte cu care ne am construit, elemente alcătuitoare ale ființelor care sîntem acum. Sînt parte din cultura în care existăm, parte egală cu, să zicem, „Noi sîntem români, noi sîntem pe veci aici stăpîni!“.

Oricît am eschiva intelectual, oricît am dribla șmecherește, „casa de copii“, „casa de bătrîni“, „casa de nebuni“, toate aceste case fac parte din ființa noastră. Mai nou, sub efectul intervențiilor din lumea largă, dar și ca urmare a unor mici eforturi pe care le-am făcut – mai de nevoie, mai de rușine –, aceste case au primit alte denumiri, mai acceptabile în limbajul civilizației la care aspirăm. Am început să vedem că pe plăcile de identificare puse pe niște instituții scrie cam așa: „Centru de plasament“, „Centru de îngrijiri“, „Spital de psihiatrie“. În lumea reală, în felul în care gîndesc și se exprimă cei mai mulți dintre noi, ele au rămas tot „orfelinat“, „azil“, „balamuc“. Și exact așa cum le denumim în lumea reală, întocmai așa funcționează ca instituții. Iar pentru noi, în mîndria noastră că sîntem români și stăpîni, acești semeni ai noștri au rămas tot „orfani“, „bătrîni“, „nebuni“. Și, da, se mai poate. Se poate și mai jos. Există și un etaj inferior acestuia cu „orfanii“, „bătrî-nii“, „nebunii“. Dacă ești „țigan“ sau „handicapat“ ai mari șanse să fii cazat pe vecie, în spiritul bunătății și al ospitalității noastre legendare, la acest etaj cel mai de jos.

Cînd cîntăm plini de însuflețire „Noi sîntem români, noi sîntem pe veci aici stăpîni“, categoriile astea de compatrioți nu există. Sau, mai precis, nu se văd. Ele sînt închise într-o dependință îndepărtată a gospodăriei noastre mentale. Pentru că la stradă ne înfățișăm cu casa decorată ca la Muzeul Satului, pregătită oricînd să primească vizitatorii. Îi zicem, cu mîndrie, „casa noastră din bătrîni“. Și mai punem pe prispă niște oameni în vîrstă, dar care se țin foarte bine, sînt limpezi la minte și gata să se ia la trîntă cu turiștii străini. Îi îmbrăcăm în straie tradiționale și-i expunem cu entuziasm, să vadă lumea cum arată bătrî-nii noștri verzi și falnici ca brazii. Să vadă oaspeții cum venim noi din adîncul timpului, din tăriile vremii, de la facerea lumii. „Orfanii“, „bătrînii“ rebegiți, „nebunii“ și „handicapații“ sînt ascunși în fundul curții, mult dincolo de closet, acolo unde oaspeților nici nu le-ar trece prin cap că ar mai fi ceva. Ei sînt cei pe care îi ascundem bine, pentru că „nu ne reprezintă“. Ne strică imaginea. Ar mai fi „țiganii“, pe care n-avem cum să-i mai ascundem, pentru că sînt absolut peste tot. Dar îi rezolvăm repede și pe ăștia, spunînd că nu sînt români, că din cauza confuziei cu ei are de suferit reputația noastră.

Cam așa am vrea să fie prezentarea de țară: în afară de noi, ăștia zdraveni, în putere, plini de șarm și cultură generală, îmbrăcați bine, poligloți și – obligatoriu! – cei mai virili de pe continent, deci în afară de noi nu mai e nimic pe-aici. Nici minorități, nici bolnavi, nici lume săracă, nici năpăstuiți, absolut nimeni. Doar noi, falnicii urmași ai dacilor și ai romanilor. Partea proastă e că absolut de fiecare dată cînd ne înfoiem pieptul și rostim discursul ăsta, de după colțul străzii apare un om în vîrstă, cu privirile rătăcite, gîrbovit pînă la pămînt, cu mîna întinsă, cerînd „bani pentru medicamente“. Din dreapta dă buzna o haită de cîini. Imediat trece, dezbrăcat pe jumătate, lălăind un cîntec de vitejie, un alt vîrstnic, bolnav psihic, „scăpat de la balamuc“. Peisajul se completează – cît ai zice „pește“ – cu o fată fără dinți, gata să-ți arate tainele amorului rapid. Mai apare și-un copil cu dizabilitate gravă, pe care părinții îl exploatează trimițîndu-l la cerșit. Apoi dai cu ochii peste un alt copil, care îți arată din priviri că e gata să facă absolut orice pentru cîțiva bănuți. Întindeți acest „absolut orice“ pînă în cele mai îndepărtate și întunecoase colțuri ale imaginației. În jurul nostru se găsește o lume pe care am vrea o ascunsă pentru eternitate. Căci asta ne dorim. Ascunderea, nu rezolvarea.

Nu concepem, sub nici o formă, că grija și respectul autentic pentru acești semeni ai noștri sînt chei esențiale ale civilizației la care tînjim cu toții, pe ascuns, dar dîndu-ne ifose la vedere, că am avea-o din plin. Și asta, obligatoriu, cu mult înainte de a se fi inventat la alții. Iar spectacolul acesta ridicol și grotesc deopotrivă, al mimării civilizației, se vede, de la distanță, ca un pumn între ochi. Să-ți ascunzi în condiții mizere copiii abandonați, concetățenii loviți de -boli psihice grave, bătrînii bolnavi și uitați de familii, să-i arunci pe toți la marginea societății, în condiții profund umilitoare, înseamnă să decazi tu însuți din condiția de ființă civilizată. Ce respect real mai pretinzi din direcția partenerilor alături de care zici că vrei să participi la „concertul european“? E foarte simplu. Vei fi oprit la intrarea în sala de concert și ți se va spune, politicos, că nu mai sînt locuri. Nu pentru că ai copii abandonați, bătrîni bolnavi și concetățeni loviți de boli psihice și dizabilități. Ci pentru că minți. Și o faci cu nerușinare. Asta spune cam totul despre tine. Pentru că îi ascunzi și îi umilești pe acei oameni, exterminîndu-i prin indiferență. Pentru că te comporți ca un barbar, dar vrei să fii primit cu urale în grupul melomanilor.

Și nu contează că pot avea problemele lor, chiar și cei din loja centrală a civilizației. Că ăsta e argumentul „patriotului naționale“. Lasă, nene! Au și ăia mizeriile lor, gîrlă! Șosetele curate și chiloții curați nu le iei pentru că te vede cineva. Le porți pentru că te vezi tu. Demnitatea ta și respectul pentru semeni sînt ca lenjeria intimă. O porți pentru că așa vrei tu. Și pentru că nu concepi să fie altfel. Și, da, pentru că așa ai fost învățat.