Oraşul bunicilor
O plimbare prin orașul copilăriei te poate purta și prin abisurile memoriei. Un lac ce astăzi pare de-a dreptul inofensiv, cu tot cu algele care se întrezăresc prin apa verzuie, pe vremuri era înspăimîntător, mai ales noaptea, cînd arăta ca un fel de ochi negru. Bunica îmi spusese că e foarte adînc și că, din cînd în cînd, se mai îneacă acolo cîte un bețiv dintre cei care ies amețiți din cîrciuma de pe mal.
Brusc, mă întreb dacă și-o mai aminti cineva de Vasile, omul care stătea într-unul din blocurile de sub Muscel. Era tîmplar sau instalator? Nu mai știu bine. Țin minte doar că avea un pulover de lînă crem și o figură tipică de om care face o muncă fizică. Nu cred că l-am văzut decît o dată, acum peste 40 de ani, dar uite că mi aduc aminte de el. Și cîți oameni nu ne trec prin vizor de-a lungul vieții fără să-i reținem? Dar de Ana Ștrudel și-o mai aminti oare cineva? Era o femeie pe care o chemau ai mei să-i ajute la treburi. Mă uitam fascinat cum întindea foile de plăcintă prin toată bucătăria, cu mișcări ample ale făcălețului. În cele din urmă scotea din cuptor niște ștrudele cu brînză și cu mere pe care simțeam că leșin de plăcere mîncîndu-le (mai ales alea cu brînză). Sau Marioara Nebuna, care imita clopotele bisericii, bang, bang, și întreba apoi „Cine a murit?“, pentru ca tot ea să răspundă: „Marioara, Nebuna!“ După o vreme, evident, scenariul acesta chiar s-a petrecut.
Mai era și croitoreasa care la probă își ținea acele cu gămălie în gură, de nu mai știai care e ac și care fir de mustață. Pronunța mereu cuvinte pe care nu le pricepeam deloc: pe bie, răscroială, platcă, tighel. Ce făcea ea îmi părea un fel de inginerie complicată. Dar vorbea mult și despre divorț, alt cuvînt pe care nu-l știam, dar care mi se părea groaznic. De fapt, vizitele cu bunica la croitoreasă mă plictiseau teribil. În schimb, mersul la madam Berechet, dentista, mă îngrozea de-a dreptul. Mai ales cînd o auzeam cerînd chelen, fiindcă știam că e ceva legat de durere. Dispensarul există și astăzi. Odată am fugit de pe scaun și o vreme n-a mai reușit nimeni să mă ducă acolo. Sau poate că doar mi-am închipuit că așa s-a întîmplat. De Anghelina, sora cu injecțiile, chiar reușisem să scap printr-o goană bezmetică prin dormitor, în jurul patului. Femeia avea mînă grea și simpla ei vedere mă băga în sperieți. I-am tot scăpat printre mîini pînă cînd s-a lăsat păgubașă. A plecat bodogănind că la așa un copil rău nu mai vine niciodată. Cred că pînă și mama și bunica au răsuflat ușurate că nu m-a prins. Cine știe ce-ar mai fi ieșit dacă punea mîna pe mine…
Mai era și doctorul Țolescu. Simpatic, chiar dacă vorbea mereu despre Judecata de Apoi. Zicea că o să fie într-o joi. Cînd mi-am învinețit ochiul într-o ciocnire cu mașinuțele din Luna Parc, a zis că trebuie să mănînc mai multă carne de pui. Era bun coleg cu amicul alor mei, doctorul Dinescu, cel care s a nimerit la Praga tocmai în timpul invaziei sovietice din ‘’68. Îl țin minte povestind că era într-un grup de cehoaice care plîngeau zicînd întruna: „Ne-au furat țara, ne-au furat țara!“
Ajung lîngă locul de pe bulevard unde era o cîrciumă mizerabilă și pitorească. Acolo mai beam cîte o bere la halbă, cînd ne făcuserăm mai mari, după meciurile de tenis. Odată era să mă vadă bunica. A trecut pe trotuar chiar pe lîngă noi. Nu știu cum ar fi reacționat. Acum, în locul cîrciumii sînt niște construcții foarte spectaculoase, încă neterminate. Le patronează unul dintre îmbogățiții orașului. Grădinița e tot acolo și e tot grădiniță. Instituție stabilă. În prima zi l-am plesnit chiar pe Marius, băiatul educatoarei, cel mai temut din grupă, după Florin (care era mai mare și nimeni n-ar fi îndrăznit să se pună cu el). Mi-a rămas în minte obrazul lui roșu de la palma mea. Din cine știe ce motive, n-a ripostat. Probabil că am avut noroc, dar educatoarea a aflat și i-a spus bunicii. A ieșit scandal. Tot pe atunci, o visam noaptea pe Daniela. O colegă cu niște cîrlionți roșcați. În mintea mea de astăzi, figura ei e foarte blurată, ca într un tablou impresionist.
Ca o culme a expresivității mi-l amintesc însă pe Nae. Un om grozav. Avea niște pumni cît verzele. Cel mai voinic și cel mai simpatic dintre cunoștințele alor mei. Mereu tonic. De cîte ori venea pe la noi mă punea să-l caut în buzunare, unde mereu găseam cîte o bomboană. În momentul scotocirii, de fiecare dată făcea: „Pîrț!“ Mai tîrziu am aflat că în fiecare dimineață și în fiecare seară se ruga să moară Nea Nicu și Leana. Îi ura din tot sufletul. A murit cu un an înainte de Revoluție, n-a mai apucat să-și vadă dorința împlinită.
În ciuda comunismului, lumea aceea părea așezată. Peste ea domnea un fel de tihnă provincială, care probabil se păstrează și astăzi și care, în București nu e posibilă.
Foto: flickr
