Omul, cît trăieşte, învaţă
Am aflat că domnul Liviu Dragnea ar fi zis că pune pariu că 99% din manifestanții de la mitingul de duminică împotriva ordonanțelor de urgență referitoare la grațiere și amnistie nici măcar n-au citit textele cu pricina. Am fost la mitingul de duminică și nu citisem textele cu pricina. S-ar putea ca domnul Dragnea să aibă dreptate. S ar putea ca procentul vehiculat retoric de domnia-sa să fie chiar subestimat. Poate a fost de 99,3%.
Ce nu înțelege domnul Dragnea sau se preface că nu înțelege – nu știu care variantă e preferabilă – e că tocmai ăsta a fost motivul principal al protestului. Am vrea să fim și noi lăsați să citim. Am vrea să ni se dea și nouă dreptul să înțelegem. Am vrea să putem asculta și noi părerea celor competenți. Am vrea să putem și noi să discutăm despre ce urmează să se întîmple cu societatea noastră. Am vrea să putem formula și noi o opinie, în cunoștință de cauză. Am vrea ca și opinia noastră să poată fi ascultată. Am vrea, pe scurt, să trăim într-o societate în care ordinul mai întîi se discută și abia după aceea, dacă mai e cazul, se execută, și nu într-o cazarmă.
Am fost la mitingul de duminică și mă voi duce ori de cîte ori Puterea va încerca să ia decizii, în numele nostru, mai înainte ca noi să putem înțelege despre ce e vorba. Am aflat, de la mediile de informare din România, că ar fi trebuit să-mi aduc și cîinele la manifestație – aș fi primit 30 de lei în plus. Îmi pare rău, cîinele meu se teme de aglomerație, de mulțimi de oameni strînși laolaltă. Se pare că, față de anumite lucruri, animalele sînt mai sensibile decît oamenii. Pentru că, din perspectivă umană, o atare mulțime de protestatari nu e decît o gloată nătîngă și zurbagie.
Am fost, cîndva, numit „legionar“ și /sau „golan“ de un președinte al unui stat proaspăt democratic. Am văzut cu ochii mei batalioanele de civili mărșăluind pe străzi și scandînd „IMGB face ordine!“. Am văzut minerii ciomăgind tineri pe stradă pentru că aveau plete, barbă sau ochelari. Am văzut sediul Facultății de Geologie a Universității din București vandalizat de apărătorii democrației purtători de lămpașe proprii sau închiriate, Dumnezeu știe. M-am uitat la vitrinele făcute țăndări, la exponatele – roci, flori de mină – călcate în picioare, la fecalele depuse glorios peste sfărîmături.
Aflu acum că, după două decenii și jumătate, nu mai sînt privitorul îngrozit, ci însuși făptașul. Noroc că domnului Dragnea nu i-a dat prin cap să cheme în ajutor intelectualii, să facă ordine printre minerii de azi.
Am auzit cîndva scandîndu-se cu mîndrie proletară pe străzile Bucureștiului „Noi muncim, nu gîndim!“ și mi-am însușit lecția. Trei ore în frig, și la Universitate, și la Guvern, și la sediul PSD, nu-i de ici, de colo, cînd remunerația per activitate e, deh, mică, după buget! Măcar de-aș fi luat, totuși, și cîinele, că din diurna lui îl hrăneam o lună întreagă. Să lăsăm fasoanele cu sperietura: o adunătură de golani, nevoiași și ei. Mai aflu că era cît pe ce să izbutim și o lovitură de stat, dar s-a dat ruperea rîndurilor tocmai cînd să înceapă treaba pe bune, fiindcă iar au cotit-o serviciile, că li s-a făcut frică în ultimul moment. Și că a fost, de fapt, un miting nazist, ca să înscăuneze un Conducător care să exileze romii în Gulag la Bruxelles și să cucerească, în fine, Bulgaria, așa cum visa Cioran în 1935. Multe lucruri află omul și, cum se zice, cît trăiește, învață.
Primesc dup-aia o invitație la televiziune, la o dezbatere despre cît de dezbinat e poporul român. Chiar, cît sîntem de dezbinați? Aș zice, deși mi-e teamă că o să-i enervez pe mulți, că nu din cale-afară, dacă e să ne comparăm, în momentul de față, chiar cu alte nații mai cu ștaif, precum americanii, englezii, francezii sau nemții, de pildă. Am fost, după Brexit, la conferințe internaționale la care am stat de vorbă cu profesori britanici, care nu ziceau, e drept, că le e rușine de nația lor – unui britanic îi e greu să scoată pe gură așa ceva, spre deosebire de mulți compatrioți de-ai noștri –, ci doar că le e rușine de ce a ajuns să se întîmple cu ea. Am fost la o conferință la Budapesta la care gazdele și-au dus oaspeții de peste hotare la un monument hidos, ridicat în vremurile recente, prin care Ungaria zilelor noastre încerca să se spele pe mîini de vinovățiile Holocaustului, punîndu-le în seama „cotropitorului“ hitlerist. Îndată după inaugurare, monumentul a fost invadat de semne ale dezaprobării – fotografii, relatări biografice sau doar mici pietre amintindu-i pe cei exterminați – pe care autoritățile nu au mai avut curajul să le înlăture. „Nu sîntem, totuși, în Țara lui Orbán“ – păreau să vrea să ne spună gazdele.
Nu sîntem, cred, un popor dezbinat – poate dezarticulat, defazat, ceea ce e altă poveste. Avem în schimb lideri politici a căror cultură, inteligență și probitate politică nu au reușit să se ridice peste nivelul lui „cine nu e cu noi e împotriva noastră“ și pentru care a fi de altă părere te califică fie drept imbecil, fie drept trădător de țară. Ai votat, s-a terminat – c-așa-i în democrație.
Și eu ce o să mai spun mîine la televizor? Gata cu televizorul! Toată lumea la culcare. Trebuia să vă faceți lecțiile mai devreme.
Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea din București; coautor al manualelor de limba și literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educațional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.
