Oameni cu credință în Dumnezeu

Acum cîţiva ani, undeva, prin sudul insulei Creta, am cunoscut un preot ortox român. Plecase din ţară, aşa cum pleacă orice om obişnuit, la muncă, în căutarea unei vieţi mai bune. Părintele era o persoană extrem de deschisă, dornic să povestească de toate, bucuros că se întîlnea cu un compatriot. Mi-a mărturisit, din prima clipă, că a plecat din România pentru că nu-şi putea găsi o parohie unde să trăiască decent. Ca orice om, învăţase o „meserie“ şi trebuia să cîştige din treaba asta. Acasă nu se putea. Inflaţia de preoţi nu e o noutate, iar parohiile bunicele se obţin foarte greu. Aşa că a plecat să-şi caute norocul în lume, la muncă, aşa cum au făcut milioane de români. Trebuie spus de la bun început: în felul lui, părintele era un om foarte cinstit cu sinele său, dar şi cu ceilalţi. Un om dintr-o bucată, harnic, avînd convingerea că-şi făcea meseria cu onestitate şi că îşi găsise drumul în viaţă.

Părintele se gîndise că n-avea nici un rost să caute de lucru în Italia sau în Spania. Acolo, concurenţa era foarte mare, el n-avea nici o relaţie, deci ar fi pornit fără prea mare speranţă. După o lungă perioadă de chibzuinţă, părintele a ales Grecia. Şi nu orice loc, ci tocmai sudul celei mai mari insule din arhipelagul grecesc. La prima vedere, oricine ar spune că a greşit cumplit. S-a dus într-o ţară ortodoxă, unde concurenţa era mai cruntă decît oriunde. E drept, planul părintelui s-a dovedit a fi unul extrem de curajos. Dar, în cele din urmă, curajul ăsta a fost răsplătit din plin. Proaspăt ajuns la faţa locului, părintele a constatat, după cum se aşteptase, că încă nu mişunau pe-acolo românii plecaţi la muncă. Erau cîţiva, dar nu cine ştie ce, şi locuiau la distanţe mari unii de alţii. Oricum, nu erau suficienţi pentru a închega o comunitate, cît de mică. Dar preotul nostru era un tip pragmatic, cu viziune. Şi-a spus că locurile erau frumoase, fenomenul migraţiei economice era departe de a se fi încheiat, deci existau toate şansele ca, pe viitor, numărul românilor să crească. Din nou, calculul s-a dovedit a fi corect. În cîţiva ani, românii ajunşi pe-acolo reuşeau să formeze o comunitate frumuşică.

Însă, pînă atunci, părintele trebuia să trăiască din ceva şi să-şi aducă şi familia. Aşa că şi-a luat inima în dinţi şi a început temeinic să înveţe greceşte. A studiat toate micile detalii ale slujbelor pe care trebuia să le facă în limba ţării de adopţie, şi s-a apucat, încet, de treabă. A umblat prin locuri în care preoţii greci – puţini la număr în zona pe care o alesese el – nu prea se duceau. Şi-a făcut de fiecare dată treaba cu asupra de măsură. A fost prietenos, gata să sară în ajutorul oricui, a pătruns, cum a putut, în lumea nouă în care se hotărîse să trăiască. Şi, în timp, felul ăsta de a pune problema a dat rezultate. Părintele a devenit un tip foarte apreciat. Grecii îl chemau la evenimente la care nimeni nu-şi închipuise pînă atunci că poate oficia un străin. Ajunsese preotul favorit al unei comunităţi greceşti. Era o performanţă cu totul remarcabilă. În timp, după cum prezisese părintele, au apărut mai mulţi români la muncă, iar comunitatea a crescut frumos.

În momentul în care l-am cunoscut, părintele era la apogeul carierei sale. Se bucura de roadele unei munci susţinute şi demonstra că, dacă eşti răbdător, cinstit şi harnic, poţi reuşi oriunde pe lumea asta. Însă a ţinut să-mi mai povestească ceva. O supărare. Comunitatea începuse, parcă, să nu-l mai aibă la suflet de ceva vreme. Părintele nu înţelesese imediat despre ce era vorba. Pe urmă, s-a prins. Invidia. Asta îi rodea pe toţi. Şi toată treaba venea de la pizma, de la invidia colegilor de meserie, greci, care pierduseră competiţia. L-am întrebat ce-l făcea să creadă aşa ceva. Şi mi-a povestit. „Domnule, ştii cum e pe la noi. Românu’ e gospodar. Nouă ne place să muncim, nu ne dăm la o parte, da’ ne place să vedem şi pentru ce-am muncit. Eu mi-am făcut cea mai frumoasă casă de aici. Cea mai mare. Ştii cum e la noi. Ai muncit, vrei să vezi, să fie frumos, deosebit. Ăstora pe-aici nu le prea place aşa. Se uită chiorîş. Ei nu sînt obişnuiţi cu case ca pe la noi. Îşi fac toţi cam la fel. Eu mi-am făcut cum mi-a plăcut mie. Pe urmă, mi-am luat un Audi, mai… limuzină… aşa… mai de lux, nou-nouţ. Parc’ a dat strechea-n ei de-atunci. De invidie. De pizmă că românu’ are şi o duce bine… Ce-or zice-n mintea lor? Ştiu eu ce zic. Că uite la românu’ ăsta cum a venit s-o ducă bine aici la noi...“

Am încercat să-i explic ce credeam. Că nu succesul lui îi deranja pe membrii comunităţii, ci spectacolul casei şi al maşinii. Pe urmă am aflat că erau, de fapt, vreo două maşini tari în faţa casei lui. Biserica Ortodoxă din Grecia seamănă în bună măsură cu sora ei din România. Dar sînt şi deosebiri notabile. Imaginea de „gospodar“ a părintelui nu se potrivea cu felul enoriaşilor de a vedea pe cineva care, e drept, oferă un tip de servicii, dar e vorba despre servicii… spirituale. Nimeni nu interzice un anumit nivel de prosperitate al celui care îşi face bine treaba. Dar de aici şi pînă la dezvoltarea unui anumit tip de spectacol al bunăstării e un drum pe care enoriaşii părintelui nu aveau chef să-l străbată.

Zilele astea mi-am adus aminte de amărăciunea părintelui şi de discuţia cu el. Am dat peste cîteva articole şi am văzut o ştire despre un alt preot, părintele Robertino Oprea, din judeţul Giurgiu. Omul, gospodar, şi-a luat un Maserati şi un BMW de mare angajament. Nici părintele Robertino nu înţelege ce are lumea cu el. Zice că e un om cinstit, că soţia e farmacistă, că au afaceri care merg bine. Şi că amîndoi cred în Dumnezeu. Nu-i suspectează nimeni de necinste, dar nici nu le spune cineva că nu e deloc suficient „să crezi în Dumnezeu“ pentru a fi preot.

Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.