O zi cu ghinion
Am părăsit de dimineață golful verde al insulei Meganisi, unde fuseserăm bine primiți și ospătați de către așa-zisul ciclop. Destinația noastră: Zakynthos-ul cel „cu rai de pădure“, cum îl descria Odysseul lui Homer. În larg am fixat cap compas 1-6-8, aproape spre sud. Pînă acolo, noi, cei opt oameni de la bordul catamaranului Zizi, aveam de străbătut vreo 60 de mile marine, destul de mult.
Era un cer întunecat și o mare ca uleiul, fără pic de vînt. Înaintam grație mașinilor (în marină nu se zice motor, tot așa cum nu se zice sfoară, funie, frînghie, ci parîmă) cu 8 noduri. Fixasem cîrma pe pilot automat și vorbeam sus la timonă cu Bogdan. Înspre tribord apăruse Ithaca, iar la babord treceam pe lîngă o insuliță pustie – Atokos –, proprietatea unui magnat grec (se spune că doar o turmă de capre o cutreieră, iar un cioban le vizitează o dată la patru zile). Adriana ne aproviziona cu lucruri de ronțăit. Am rugat-o să le spună celor de jos să ne aducă un ceai. La cîteva momente după ce a coborît, bum! – aparatele de bord s-au stins și o alarmă a început să sune. Rămăseserăm fără curent. Vreo siguranță? Autopilotul consuma foarte mult, frigiderul, cafetiera, fierbătorul de ceai! Ne temeam să nu cumva să fi fost afectate și lucruri mai importante: pornirea motorului, vinciul de ancoră sau… pompele de la closete. Urmărind circuite și scheme ca un inginer de bord profesionist, Adi a descoperit siguranța buclucașă. Una de-a dreptul uriașă, de 125 de amperi. N-aveam cum s-o înlocuim. Firma de închiriere avea să ne trimită un electrician în cel mai apropiat port. Vasăzică, planul de a acosta mai spre noapte în Zakynthos era dat peste cap. Dar așa e pe mare, cum spuneam și altădată: știi cînd și de unde pleci, dar nu știi cînd și unde ajungi. Cel mai apropiat port era Poros din Cephalonia. Ne-am zis, asemeni lui Odysseu, că trebuie să vedem și acolo „ce fel de oameni trăiesc și mănîncă pe lume o pîine“.
Portul se zărea într-un golf, la poalele masivilor munți ai Cephaloniei. Era o marină publică destul de primitivă, cu un dig de beton fără alte amenajări. Din fericire, era destul de liberă. Am tras în dreptul unei scări de piatră care urca pe digul cel înalt, la marele fix, am zis noi. De pe mal ne-a ajutat un tip de la alt yacht acostat. După noi, imediat, în port au intrat niște ruși cu un Oceanis. Adi și cu mine am sărit, la rîndul nostru, să-i ajutăm să acosteze, ca între marinari. Numai că rușii erau complet tălîmbi. Manevra de acostare nu le ieșea deloc, au repetat-o de cîteva ori, iar noi tot de atîtea ori am prins de pe mal parîmele aruncate și le-am legat la inele. Intrați în horă trebuia să jucăm. Ne-am ars palmele, am obosit. Atunci am desoperit că în preajmă era acostat și un catamaran cu steag românesc. Pe punte se agita chiar Garcea, adică actorul Mugur Mihăescu. În viață, ca și pe scenă, cu multe gesturi încerca să le arate rușilor unde să arunce ancora. Apoi a venit la noi certîndu-ne că am greșit un nod. L-am invitat să-l facă el cum știe și l-a făcut identic. Am profitat de ocazie ca să-l lăsăm în locul nostru, să-i ajute pe rușii care încercau a cincea sau a șasea manevră, la fel de stîngace.
Între timp, alte trei yachturi pline cu români au intrat în port. Ochindu-ne imediat că sîntem „de-ai lor“, ne-au folosit ca un fel de bază, acostînd în stînga și în dreapta noastră, cu toate că locurile dintre noi și yachturile vecine erau imposibil de strîmte, iar mai departe existau și locuri mai largi. Ne-au ignorat însă indicațiile și au venit peste noi, ca oltenii lui Nea Mărin. Am sărit cu toții pe punte să apărăm bordul cu mîinile de posibilele tamponări. Era ca și cum o mașină și-ar face loc în parcare prin împingerea celorlalte. Fenderele s-au comprimat la maximum, cu scîrțîieli dătătoare de fiori. După ce două ambarcațiuni s-au „înfipt“ așa în stînga și în dreapta noastră, cel de-al treilea catamaran a „parcat“ în fața noastră, ca și cum noi am fi fost pontonul. Noi trebuia să dezlegăm și să relegăm de zor parîme. Operațiunile nu se mai terminau. Se mai practică asemenea lucruri între yachtmeni, dar nu cînd mai există și alte locuri și nu chiar fără să ceri voie. Poziția ne-a fost complet deranjată, ieșirea la scara de piatră compromisă, pasarela îndoită și eram gata să dăm cu pupa de un pietroi. Iar acum, familii întregi aveau acces pe mal doar trecînd pe puntea noastră. Cum pasarela nu mai putea fi folosită, iar distanța pînă la dig era de vreo doi metri, skipperii lor (tot români, dar probabil „închiriați“) au pus acolo o barcă de serviciu în care pășeai și te trăgeai apoi cu o sfoară la mal. Mișcarea asta dus-întors era făcută de către o mulțime de bărbați, femei, copii, ba chiar și căței. Se duceau să mănînce și să bea în port. Între timp, la bord venise și electricianul, trecînd și el „Stixul“, și se instalase în mijlocul salonului nostru cu toate sculele. Skipperii „invadatori“ ne dădeau tot felul de povețe. Unul ne-a cerut pur și simplu să închidem nu știu ce robinet că primim amendă, un robinet care de altfel nici nu exista. A întrebat apoi, arogant, cine o fi skipper la bordul nostru. Noi eram chiar doi cu brevet de navigatori, dar am preferat un răspuns antic: „Nimeni“.
Cînd electricianul a terminat reparația, pe care nu ne-a garantat-o, am mers și noi pe uscat la un restaurant, ocazie cu care am descoperit că barca de trecere era deja plină cu apă. În port ne-am plimbat de la o tavernă la alta, fiindcă la primele două ni s-a spus că nu mai au mîncare, ceva nemaiîntîlnit în Grecia. Hotărît lucru, nu era ziua noastră bună. Am găsit, în fine, un restaurant deschis și am savurat o plăcintă cephaloniană cu carne. Ne-am întors la bord mai împăcați. Românașii încetaseră preumblatul. Erau instalați la mese, pe punțile lor, la cîțiva metri de noi, beau, jucau table, bîrfeau, spuneau bancuri și rîdeau tare. Am adormit chinuit, gîndindu-mă că yachtingul nu mai e un sport de elită, ci unul de mase. Mase populare! Mi-a venit apoi în minte pietroiul de la pupa. Oare cine-l aruncase acolo? Și dintr-odată m-am luminat. Da, sigur: lestrigonii! Canibalii care au fărîmat cu pietre flota lui Odysseu. După ciclop trebuia să dăm și de ei.
