O vreme nu ne convine, apoi e obligatoriu
Programul guvernamental de reformă nu a luat pe nimeni prin surprindere: toată lumea știa, încă de pe 15 ianuarie, că noua putere e hotărîtă să-și impună austeritate bugetară pentru a restructura economia și corectitudine în raporturile cu organismele financiare internaționale pentru a obține credite externe. Negocierile cu Fondul Monetar și cu sindicatele au justificat, din punct de vedere politic, amînarea oficială a liberalizării totale a prețurilor. De fapt, intervalul dintre învestirea noului cabinet și conferința de presă prin care a început „terapia de șoc“ era necesar doar pentru testarea reacției sociale și pentru temeinica pregătire psihologică a milioanelor de „pacienți“ căzuți din euforia victoriei electorale direct în vîrtejul creșterii prețurilor.
În două luni, trecînd prin tot atîtea faze de derută, dezamăgire sau revoltă cîte trăiseră în decenii de comunism, românii au înțeles că nu există alternativă și că odată cu alternanța la putere trebuie să se despartă ei înșiși de umbrela protectoare a subvențiilor, compensărilor, ajutoarelor. Toți „factorii responsabili“ s-au mobilizat pentru a ne face să înțelegem adevărul și a crea un curent de opinie favorabil marii schimbări. Încet, dar sigur, firicelul proreformist a devenit val, și în direcția lui au plecat, cu mic, cu mare, liderii sindicali, analiștii politici, subiecții sondajelor de opinie, nomenclaturiștii dintotdeauna și vedetele de tranziție. Cu precizie și patetism bine temperat, șeful cabinetului a optat pentru o strategie în trepte: a pus întîi „diagnosticul crizei economice“, a observat reacția mediatică și a măsurat tensiunea sindicală, pentru a trece, cînd așteptarea era pe punctul să devină insuportabilă, la „operația“ propriu-zisă a guvernării pe bază de program de austeritate.
Dincolo de dramatismul mesajului și de riscurile politice ale emițătorului, prima mare reușită a cabinetului Ciorbea ține de eficiența spectacolului guvernamental. Înspăimîntată, dar convinsă că „nu există alternativă“, populația e gata să accepte sacrificii imense, deși cu doar cîțiva ani în urmă s-ar fi răzvrătit la cea mai mică aluzie despre costurile reformei. Pretențioasă și nerăbdătoare în primii ani de tranziție – atunci cînd prețul și efortul ar fi fost mult mai mici –, societatea românească se dovedește acum înțeleaptă, modestă și tolerantă.
(apărut în Dilema, nr. 213, 21 februarie 1997)
