O vizită istorică
Am tîrît mulți oameni nevinovați prin muzee de arheologie și uneori am simțit că eu însumi abia mă tîrăsc. De ce sînt unele muzee vii, iar altele moarte? Înainte de a boscorodi, să spun că uneori rateul a fost al meu. M am dus la muzeul de arheologie local (nu contează că în Roma sau Zalău) nițel mecanic, pentru că, în fine, atîta știu, atîta fac. Am fost ca să spun altora că „Am fost!“, am vizitat într-o oră ceea ce ar fi trebuit vizitat în cinci, am ajuns acolo venind de altundeva unde „Am fost!“, în loc să ajung odihnit și cu un carnețel etc. Mi-e clar deci că, dacă vizitezi cu un ochi stins, n-ai cum să-i reproșezi muzeului că e plictisitor. Pe de altă parte, dat fiind că am vizitat totuși măcar o sută de instituții cu colecții arheologice, o să risc o tipologie benignă a exceselor de-acolo. Zic benignă pentru că nu vreau să vorbesc acum de naționalisme sau de artefacte care se distrug încet prin depozite.
Tipologia asta s-ar putea face, de altfel, fără nici o referință la concepție și exponate, ci doar pe baza angajaților care vegetează prin săli. Uneori, plictiseala lor este atît de intensă încît mă împiedică să mă concentrez. Sau mi se face rușine să mă uit la o vitrină despre care am impresia că le-a distrus viața. Mă gîndesc atunci că fac parte din acei vicioși ale căror oribile plăceri arheologice duc indirect la înrobirea unor ființe umane. Dar am văzut și paznici atît de alerți și de pricepuți încît m-au făcut să mă întreb: ăsta n-o fi chiar directorul muzeului, care petrece o zi incognito printre noi, ca Harun al-Rașid? Uneori, în colțul sălii cu sarcofage stă tăcut un tip atletic sau o tînără de o noblețe ieșită din comun. Sigur că nu e vina omului că are o distincție naturală, dar asta nu te face să te simți mai bine ca turist îmbrăcat de scandal. E ca atunci cînd chelnerul e mai chipeș și mai bine îmbrăcat și mai inteligent decît tine. Dar să mă întorc la colecții.
Există muzee unde te simți la grădiniță. Panourile și etichetele au un ce blînd, ludic. „Dacă Obeliscul ar fi în realitate atît de mare pe cît apare în reconstrucția prezentată alăturat, dvs. ați fi mic cît un arici.“ Scopul lor e să te răsfețe, să pleci îndulcit. „Înainte de luptă, comandanții romani mîncau din asemenea vase reprezentînd parodii ale muncilor lui Hercule.“ Dacă se întîmplă ca un instrument sinistru ca Iron Maiden să fie expus, sîntem lămuriți că „se folosea, din păcate, la tortură“.
Alte colecții au ca obiectiv principal să-ți arate cît de diferiți erau cei vechi; ei erau vechi și diferiți – simplu. „Fragmente de minge de cauciuc de la Copán, Honduras. Echipa cîștigătoare era executată.“ „Pentru a obține ofranda de sînge, mayașii foloseau acești țepi de pisică de mare ca să-și străpungă penisul“ („din păcate“ mergea aici).
În unele muzee, se simte dezamăgirea curatorului și/sau directorului că exponatele sînt, ce să ne mai ascundem atîta, cam banale. Fiecare ciob, fiecare pieptăn de os este atunci plasat într-o valvă de titaniu, luminată stroboscopic. Niciodată nu mi-e clar dacă scopul e ca vizitatorul să plece gîndind „Valoroase trebuie că mai sînt cioburile astea, dacă s au cheltuit atîția bani pentru expunerea lor!“ sau, din contra, „Cîți bani au ăștia, dacă își permit să-i risipească pe ceva atît de inutil!“
Mai sînt și așezăminte similare unde pe pereți sînt inscripții mari, rămase din comunism, cu litere de mucava roz, despre înflorire și despre vestigii. Etichetele obiectelor sînt ca biletul pe care, în vis, îl tragi la examen. Aici nu ne confruntăm cu vreo tendință condamnabilă spre senzaționalism. „Fragment ceramic. Sec. II î.Hr.“ Același laconism și în cazul pieselor celor mai frumoase. „Statuie de marmură albă a Afroditei, în mărime naturală. Sec. II d.Hr.“ Ar fi de prost gust ca, dînd și alte detalii, să lași să se vadă că ești mîndru de colecțiile tale. În plus, ca să te autoflagelezi, dai doar informații care sînt oricum evidente pentru orice nespecialist (că marmura e „albă“ sau mărimea „naturală“ – deși, pînă la urmă, cît de înaltă era Afrodita naturală nu știu).
Preocupați de concepte generoase și teme mari, responsabilii muzeelor uită uneori probleme minore. Eu, de exemplu, sînt unul dintre acei vizitatori dificili care, cînd se uită la o puzderie de amulete egiptene prinse una lîngă alta ca într-un insectar, printre care se află o puzderie de numere, nu înțeleg care e care. La fel cu amplasarea toaletelor. Într-un muzeu mă gîndesc de obicei la toaletă ca la ieșirea de urgență într-un avion. Oare unde este? Voi putea să-mi croiesc drum pînă acolo dacă soarta mi-o va cere? În același timp, mă enervează, nu știu dacă e tartufferie sau doar cusurgeală, și să văd toaletele semnalizate din metru-n metru. „Portret funerar al unei aristocrate palmyrene, sec. III d.Hr., observați podoabele, ochii enormi, tristețea inefabilă“; pe dreapta, buda.
Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Trecerea, Cartea Românească, 2016.
Foto: wikimedia commons
