O vedere cu potopul
Care e legătura între pulsul istoric al apei într-o mare marginală a Atlanticului, numită Marea Neagră, și miturile potopului? Din cînd în cînd, cineva vine cu o idee simplă și senzațională, care dă peste cap tot ce știam. De obicei, aceste idei se dovedesc de fapt greșite, dar te trezești că procesele prin care cercetătorii se dumiresc că erau greșite duc la progrese în destule ramuri conexe. E un mecanism de toată frumusețea!
Două vorbe deci despre una din cele mai interesante idei de acest fel propuse în ultimii douăzeci de ani în continuumul istorie-arheologie-geografie. De reamintit mai întîi că Marea Neagră nu e conectată cu rețeaua marină a cărei terminație este decît dacă nivelul oceanului global se ridică deasupra pragurilor intermediare care o separă de Mediterană. La pragul Bosforului, adîncimea mării e doar 35 m, la Dardanele, 70 m, foarte puțin, dacă te gîndești la adîncimile de 1 km din Marmara și de 2 km din Marea Neagră. Așadar, dacă apa scade mîine 35 de metri, Marea Neagră devine lac. Dacă apa scade poimîine încă 35 m, și Marea Marmara devine un lac. Or, multă vreme cam asta a și fost situația. Apoi – și așa ajungem la ipoteza noastră –, cîndva în neolitic, a venit un an care n-a semănat cu nici un altul. Un an în care schimbările de climă fac Mediterana să crească, ceea ce duce imediat la creșterea nivelului apei în Marmara, care depășește pragul Bosforului și se revarsă în Marea Neagră, atunci un lac cu apă dulce. Asta face curînd ca partea superioară a pragului să cedeze cu totul și atunci, cu un urlet care se aude de la 100 de kilometri, apa începe să cadă în Marea Neagră cu un debit de două sute de ori mai mare decît al Niagarei. Un an bun pentru fotografi.
Apa din Marea Neagră suie în anul cu pricina o jumătate de metru pe zi. După autorii acestei teorii (W. Ryan și W. Pitman), nivelul Mării Negre, atunci cu 80 90 m mai scăzut ca azi, crește deci brusc cu vreo 50 m, inundînd 100.000 km2 de teren, care în mare majoritate era foarte bun pentru agricultură. În anumite zone mai plate, mai ales imediat în estul și vestul Crimeei, asta presupune că apa cîștigă 1-2 km de teren pe zi. Ce înseamnă toate astea, afară de faptul că dacă, în vara respectivă, lipseai un sfert de oră de la plajă ca să-ți iei o bere, nu-ți mai găseai șezlongul cu soacra? Păi, înseamnă multe lucruri. Înseamnă că, acum 7500 de ani, toată lumea redactează de zor mituri ale potopului, pe de o parte înfricoșată pînă-n măduva oaselor, pe de altă parte spunîndu-și admirativ: hai, că tare emoționant am tratat subiectul. Înseamnă că (urmez speculațiile lui Ryan și Pitman) agricultori de-abia sedentarizați, dislocați de pe terenurile lor, își iau lumea în cap și difuzează idei și semințe în Europa Centrală (terenurile inundate ar fi fost, ziceam, în mare parte în Ucraina de azi, nițel în România și Bulgaria, și mult mai puțin în rest). În fine, ar mai însemna că vorbitorii unei limbi, proto-indo-europeană, migrează și se transformă încet în vorbitori de multe limbi indo-europene. Interesant, așadar. Și ceva chiar este aici. Doar că lucrurile sînt mai complicate.
Cea mai terre à terre abordare a potopului din Pont mi se pare cea a unui specialist de la Woods Hole Oceanographic Institution, Liviu Giosan (un român al cărui nume o să-l vedeți citat în mii de lucrări de geologie marină în toate limbile). Giosan a venit din America, a luat o echipă de la București și a făcut în 2007 un foraj de 42 m lîngă coasta de azi a Deltei. După ce a deșurubat toate tuburile metalice, a analizat toate sedimentele succesive obținute din carotă și a făcut tot soiul de analize stratigrafice, paleo-geomorfologice și unele care presupun să prefiri nisipul printre degete gînditor. Simplificînd lucrurile, odată identificată interfața unde fauna lacustrină e înlocuită de cea marină, reconectarea s-a putut data indirect datînd cu C14 moluștele bivalve (numite uneori, la mînie, scoici) extrase exact din interfață. E vorba de scoicile încă articulate, fără incrustații secundare și pline cu același sediment ca matricea din jurul lor, ca adică să nu existe dubii că ar fi fost redepozitate de curenți. Împreună cu nivelul lobului de deltă la care lucra Dunărea în momentul catastrofei, asta indică un nivel al lacului Marea Neagră mult mai ridicat decît se credea. Pe scurt, reconectarea cu oceanul a avut loc, de fapt, cu două mii de ani mai devreme, în Holocenul timpuriu, acum vreo 9400 de ani (deși datările cu C14 în Marea Neagră sînt cunoscute drept foarte dificile). Umflarea Mediteranei ar fi justificată de topirea calotei glaciare după sfîrșitul ultimei glaciațiuni. Datarea atît de timpurie face ca evenimentul să fie mult mai puțin relevant pentru neolitizare sau răspîndirea limbilor indo-europene. Și mai important, nivelul mării era la momentul reconectării doar cu vreo 30 m mai jos (nu cu 80-150 m) decît azi, și a crescut atunci, brusc, doar vreo 5-10 m. Asta ar face ca numai vreo 2000 km2 de teren să fi fost inundați… (Discuția continuă. Anul trecut, o altă echipă a propus că nivelul apei a crescut la reconectare cu 100 m în vreo 40 de ani.)
Povestea în ansamblu spune cîte ceva despre greutatea de a coordona (logistic, lingvistic etc.) scholarship românesc, ucrainean, turcesc, bulgăresc, georgian, și cîteva zeci de științe diferite, cu rezultate parțiale, doar aparent decisive, extrase din detalii semnificative. Or, în mărul care cade din copac e înscrisă nu doar legea gravitației, dar probabil și vîrsta universului și viteza luminii; întrebarea e cum le extragi de acolo. Și, în final, o rezervă: convingerea unor cercetători că povestea potopului, prezentă în atîtea culturi, trebuie musai să fi fost inspirată de o mare inundație preistorică arată o înțelegere lipsită de generozitate a imaginației omului – și a nevoilor lui mitologice.
Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Chihlimbar, Polirom, 2017.
Foto: wikimedia commons
