O sută de ani de declinism

„Ultimele zile ale modelului francez“ – sub acest titlu, etalat pe copertă, încerca, la începutul lunii decembrie, revista Le Point să analizeze semnificaţia recentelor revolte, ale „vestelor galbene“, din Franţa.

Titlurile apocaliptice s-au multiplicat în ultimele cinci decenii în peisajul editorial mediatic şi francez. Tonul a fost dat oarecum în 1976 de sociologul Alain Peyrefitte cu un titlu sunînd ca un diagnostic medical: „Le mal français“ (ceea ce am putea traduce prin răul francez, dar şi prin maladia franceză). La acea oră, cartea a avut un succes imens, s-a vîndut într-un milion de exemplare. Alain Peyrefitte se întreba, printre altele, de ce un popor precum cel francez, atît de vivace, atît de talentat şi atît de generos, oferea lumii spectacolul unor diviziuni profunde şi al unei incapacităţi totale de a-şi reforma statul şi modelul social…

Tot într-o categorie „medicală“ se înscrie şi un alt eseu de succes, apărut în 2003, scris de un avocat, Nicolas Bavarez. „Franţa care cade – o constatare clinică a declinului francez“ se intitula această radiografie a unei societăţi avînd toate atuurile pentru a reuşi, dar care rămînea paralizată, incapabilă să se reinventeze.

În materie de patologie socială, şi mai virulent a fost însă Eric Zemmour, jurnalist politic şi polemist profesionist, care a publicat în octombrie 2014 Sinuciderea franceză. În numai cîteva luni, cartea s-a vîndut în 500.000 de exemplare, deşi autorul ei era considerat de gînditorii „progresişti“ ca un fel de paria.

Aş mai putea da zeci şi zeci de astfel de exemple. Există, în Franţa, o veritabilă tendinţă declinistă. Iar autorii care prezic prăbuşirea democraţiei, a Uniunii Europene, a Occidentului, în general, sau sfîrşitul „omului alb“ au primit denumirea peiorativă de declinişti. Unii dintre ei sînt scriitori de mare talent, precum Michel Houellebecq, alţii sînt demografi şi antropologi precum Emmanuel Todd, alţii sînt filozofi în sensul profund al cuvîntului, precum Michel Onfray. Literatura declinistă şi apocaliptică se vinde ca pîinea caldă, ca şi cum francezii ar fi avizi să afle cum vor fi înghiţiţi curînd de un nou Vezuviu a cărui lavă a şi început să se scurgă spre civilizaţia occidentală.

Unora dintre aceşti autori li se reproşează un fel de masochism, şi anume faptul că ar cultiva ura de sine. Din punctul lor de vedere, din Franţa dispare tot ceea ce era francez, iar Hexagonul devine un fel de vas care se umple cu alte conţinuturi. Alain Finkielkraut, în eseul său intitulat Identitatea nefericită (apărut în 2013), extinde această analiză la Europa şi consideră că ea se videază de europenitate. Demonstraţia sa poate fi rezumată astfel: e imposibil de spus astăzi în ce mai constă identitatea europeană întrucît globalizarea a transformat deja Europa, iar imigraţia va continua să o transforme. În consecinţă, un singur lucru ar mai fi caracteristic în prezent pentru Europa – deschiderea. Atunci cînd deschiderea devine prima calitate a unui sistem înseamnă că acesta se metamorfozează continuu, deci nu mai are identate, sau mai bine spus identitatea sa devine schimbarea în ritm alert…

Există, după opinia mea, declinişti brutali şi declinişti subtili. În prima categorie se înscrie Renaud Camus, scriitor şi eseist considerat ca fiind apropiat de extrema dreaptă. În viziunea sa, Europa occidentală este supusă de cîteva decenii unei presiuni migratorii care va duce în final la o înlocuire a populaţiei autohtone cu străini, mai precis cu asiatici, arabi şi africani. Teoria sa, numită şi Marea înlocuire („le grand ramplacement“), este des criticată de intelectualii de stînga şi desfiinţată uneori cu argumente „ştiinţifice“. Cu toate acestea, ea continuă să se infiltreze în mod insidios în minţile francezilor. Potrivit unor sondaje, dacă în prezent ar fi organizate alegeri legislative în Franţa, extrema dreaptă ar deveni primul partid politic al ţării. Inutil de spus că partidul condus de Marine Le Pen are în program, printre altele, şi stoparea a ceea ce Renaud Camus numeşte marea înlocuire de populaţie.

Un declinist subtil este, în Franţa, Régis Debray. Cea mai recentă carte a sa, apărută la Editura Gallimard, se intitulează Bilan de faillite (Bilanţ de faliment) şi are un caracter testamentar. Acest om, care în tinereţe a crezut sincer în utopia comunistă, nu mai crede astăzi în nimic. Din punctul său de vedere, falimentul moral, intelectual, politic şi economic al Occidentului este total. Aparenta opulenţă a societăţilor occidentale n-ar fi decît expresia iraţională a unei forme tragice de risipă şi de epuizare a resurselor. Ceea ce îl întristează poate cel mai mult pe Régis Debray este eşecul generaţiei sale, o generaţie debarasată de stalinism şi comunism, hrănită cu idealuri socialiste şi care vede acum „virajul spre dreapta al societăţii franceze“.

Declinismul francez trebuie însă înscris într-o mişcare mai vastă, începută în urmă cu o sută de ani, mai precis în 1918, cînd filozoful german Oswald Spengler a publicat Declinul Occidentului. De atunci, Occidentul a fost cît pe ce să fie lichidat fizic de două ideologii, cea nazistă şi cea comunistă. În ciuda faptului că i se tot prezice sfîrşitul, tot murind încet, Occidentul a occidentalizat, de fapt, întreaga planetă.

Occidentul nu se va prăbuşi, de fapt, niciodată în mod brutal, ca un măr putred căzut din pom. Toxicitatea modelului său economic care epuizează resursele planetei şi creează conflicte între oameni reprezintă marele său declin. Iar prăbuşirea, dacă nu se va întîmpla un miracol între timp, nu va fi aceea a unui măr putred, ci a unui întreg arbore ros de gîngănii invizibile care la suprafaţă arborează culorile vesele ale societăţii de consum. 

Matei Vișniec este scriitor, dramaturg și jurnalist.