O statuie la computer
Dacă spargi un hard disk cu ciocanul, o să constați că aproape fiecare așchie pe care o obții reflectă încă, vrînd-nevrînd, o tehnologie foarte avansată. O asemenea așchie nu mai e, bineînțeles, suficientă ca să-ți faci treaba la care computerul a fost conceput să ajute omul (de pildă, să te înscrii într-un grup online de adversari ai expresiei „galop de sănătate“). Dar, descoperită arheologic, ea rămîne absolut suficientă ca să înțelegi cam cum stătea o societate cu tehnica. Din cîte știm, nu vom descoperi niciodată așa ceva pe un sit greco-roman. Întîmplarea face că mulți au spus tocmai asta despre mecanismul descoperit în mare lîngă insula Antikythera, cel mai important obiect legat de știința antică descoperit vreodată: că dacă nu l-am avea, ne‑ar fi greu să credem că exista la acea dată. Nu e chiar așa; deși e cel mai vechi instrument de calcul astronomic păstrat pînă azi, cu cele mai vechi roți dințate din lume, există vreo 20 de texte din antichitate care vorbesc, direct sau aluziv, de imagini mecanizate ale cosmosului.
Am evitat în general să scriu aici despre monumente extraordinare și statui celebre. Pe de-o parte, mi-a fost teamă că în felul ăsta mă apropii de senzaționalism; dacă e de ales, prefer să scriu despre fleacuri interesante, nu despre piramide. Pe de alta, cu cît o descoperire a făcut mai multă vîlvă, cu atît literatura științifică despre ea e mai greu de sintetizat – deci mai multă muncă de făcut de la o săptămînă la alta (lucru dificil avînd în vedere și activitatea mea în grupul menționat mai sus). Celebritatea mecanismului din Antikythera este totuși oarecum de nișă, dacă e posibil așa ceva. Poza lui nu e destul ca să te pună pe gînduri. Fragmentele păstrate din el arată azi ca niște gioarse din fundul garajului.
Pe la 60 î.Hr. un vas s-a scufundat între Creta și Pelopones, lîngă Antikythera. Ghinion maxim, din două motive. Mai întîi, asta era ultima strîmtoare de trecut, după care Marea Egee plină de insulițe rămînea în urmă și pînă în Italia drumul era liber (sau, pe ruta inversă, era primul obstacol mai serios). Iar apoi pentru că Antikythera de-abia fusese curățată, cu vreo zece ani înainte, de pirații de acolo de către serviciul roman de depiratizare. În 1900-1901, într-una din primele cercetări arheologice subacvatice, obiectele de pe epava descoperită întîmplător au fost aduse la suprafață de pescuitorii de bureți greci. Prima statuie recuperată a fost a unui boxer. După restaurare, boxerul s-a dovedit a fi, normal, un filosof. Dar vasul, lung de 40 m (cît șapte mașini la un stop) era plin de mărfuri. Pentru că se adoptaseră de curînd costumele etanșe și căștile de alamă, scufundătorii puteau sta un sfert de oră la 70 de metri adîncime și au scos pe rînd amfore pentru vin, din Rodos și Cos, dar și sticlărie fină egipteană și siro-palestiniană, monede din Pergam, Efes și Sicilia, și statui de marmură cu suprafețe foarte mîncate, de altfel copii elenistice nu prea valoroase. Mai important, vasul transporta și o pădure de statui de bronz, deja vechi de mai mult de un secol în clipa cînd au fost puse pe vas, unde probabil arătau ca depozitul de la Luvru. Statuile antice de bronz sînt foarte rare și, de altfel, majoritatea au fost descoperite în mare, una completă, a unui efeb, provenind chiar de pe epava noastră. Încă mai importante sînt ultimele piese găsite de scufundători, cîteva fragmente dintr-un mecanism, de data asta nu foarte rar, ci unic, și el probabil vechi deja de vreo 50 de ani cînd a fost comandat de vreun colecționar roman. Greu de crezut că mecanismul nu era însoțit și de un expert care să explice ce și cum cumpărătorului. Poate că acest expert era o femeie, al cărei schelet și cercei de aur s-au găsit pe epavă. Dar poate că ea era doar un pasager – cum în antichitate nu existau vase specializate pentru transportul de pasageri, călătoreai cu ce prindeai. Lucru cu totul neobișnuit pentru epavele antice, de unde orice os dispare, scheletele a patru-cinci persoane au fost găsite la locul naufragiului, unele îngropate sub un metru de ceramică.
Deși unele roți dințate se ițeau ici-colo din micul bolovan de bronz care este fragmentul cel mai mare păstrat din mecanism, ele erau imposibil de separat fără să fie făcute praf. Prin anii 70 i s-au făcut primele radiografii, dar abia după 2000, și mai ales cu primele tomografii computerizate din 2005, mecanismul a putut fi înțeles. Numărul de dinți al zecilor de rotițe a fost evaluat corect și cam 3000 de litere au fost clar recunscute. Pentru că numele lunilor din inscripțiile de pe mecanism reflectă calendarul din Corint, know-how-ul (nu neapărat și obiectul) trebuie să fi venit de-acolo, cîndva înainte de distrugerea orașului de către romani în 146 î.Hr., sau dintr-o colonie a Corintului, ca Syracusa. Acolo fusese activ Arhimede, autor între altele al unui planetarium descris de Cicero, care era mare fan Arhimede. Despre cum prevedea micul computer din Antikythera fazele lunii și eclipsele de lună și de soare o să vorbesc în detaliu în numărul următor, dar e interesant de notat că ultimele inscripții dibuite pe cadranele instrumentului arată că fenomenele astronomice erau, cum s-a spus, corelate cu instituții sociale. Se indica adică, pentru orice an dorea utilizatorul, care din jocurile panelenice vor avea loc – adică cele de la Olympia, Delphi, Corint și Nemeea (și alte două mai puțin cunoscute, pe care nici bulgarii nu le transmiteau).
Care era scopul acestui mecanism? În general, literatura de specialitate, încîntată de poziția lui excepțională în istoria tehnologiei, îi subliniază aspectele funcționale – faptul că, pentru orice dată aleasă de utilizator, el furniza automat date astronomice (și sportive). Mai rar, s-a propus că era folosit ca mijloc educativ, pentru a deprinde și a ilustra logica astronomică. Impresia mea e că nu s-a studiat destul măsura în care, și în antichitate, tehnologia reprezintă un instrument de prestigiu și putere. Așa cum arta antică, înainte de a fi frumoasă sau a impresiona, „face“ ceva, s-ar putea ca tehnologia, chiar înainte de a face propriu-zis ceva, să impresioneze.
