O scrisoare nepierdută şi deschisă

Domnule preşedinte al Senatului, Nicolae Văcăroiu, În primul rînd aflaţi despre mine că sînt bine, deşi nu mai sînt în acelaşi loc în care ne-am întîlnit ultima oară (ceea ce vă doresc şi dvs., atît în privinţa stării, cît şi în privinţa locului). După cum probabil aţi remarcat, am plecat vinerea trecută după prînz din sala Senatului, exact în momentul în care discuţiile legate de Legea calului au atins cote incendiare (o să vedeţi imediat cum de se leagă totul). Alături de colegul Nicolae Vlad Popa (senator de Braşov, în a cărui maşină am şi urcat, finalmente) am pornit în scurt timp spre Strasbourg. Am zis să nu luăm avionul, ca toţi ceilalţi, ci să mergem cu maşina pînă în buza Parlamentului European (locaţia franceză) - ceea ce, ca să nu vă mai prelungesc suspansul, aflaţi că am şi reuşit, intrînd în Europa aşa, pe îndelete, în limitele vitezei admise de-a latul a trei ţări şi cu România patru. Ploua în Piaţa Romană cînd am trecut pe-acolo, ploua la Otopeni, ploua la Cornu, ploua la Sinaia. Drum şerpuit, maşini multe, ploaie cît să te nevrozezi. Ceea ce m-a impresionat, dle preşedinte, după ieşirea din Braşov, au fost doi mînji ce păşteau aparent absenţi în stînga şoselei; n-am mai văzut niciodată aşa ceva: sub ploaie, din spinarea lor ieşeau aburi! Nu trăgeau în ham, nici nu alergau; şi totuşi, o ceaţă albă şi rară se clătina mai sus de crupa lor, ieşind din caierul de piele al coastelor mai curînd slăbănoage. În ploaia aceea rece ce nu mai contenea, de zile şi zile, am avut o clipă senzaţia că cei doi cai tineri sînt singurele fiinţe vii şi calde din ţară. Dar să lăsăm poezia, doar nu de asta ne-aţi trimis la Parlamentul European! Abia seara, pe la 19h, cînd tocmai ieşeam din Sebeş, ploaia s-a oprit. Bătea de miezul nopţii cînd am ajuns la Arad şi am tras la hotel; poate capcanele legii de deunăzi sau poate spinările cu aburi de pe drum m-au făcut să adorm mai curînd greu. Totuşi, ora micului dejun de a doua zi avea să-mi aducă o veste bună: ne înmulţeam! Maşinii nostre plecate la drum lung avea să i se mai alăture una, cea a unui individ cu trup şi inimă mare, pe nume Gavril Popescu (vicepreşedintele Consiliului judeţean din Arad) care, alături de soţie, avea ceva treburi prin Franţa. Zis şi făcut: sîmbătă, 24 septembrie a.c., pe la miezul zilei, am trecut toţi, în două maşini, graniţa cu Ungaria, pe la Nădlac. N-aş putea să vă explic, dle preşedinte Văcăroiu, de ce - de unde peste Arad era cam nor - imediat cum am trecut graniţa, dintr-o dată soare şi frumos! Ce m-a surprins în această Ungarie estică - mai legumicolă şi mai săracă, e limpede, decît Ungaria de la graniţa cu Austria - e că la tot pasul vezi maşini mult mai modeste decît la noi, dar şi case mai aranjate decît cele de dincoace de graniţă. Cum se poate? Să fie vreo legătură între exhibarea mobilităţii noastre şi orgoliul tacit al stabilităţii lor? (Parcă în istorie ştiam că e invers - noi stăteam în case pe cînd ei veneau pe cai etc.). De ce le place românilor să se laude mai curînd cu maşina decît cu casa - stau şi tot mă întreb, dle preşedinte, mare mister! Apadfalva, apoi orăşelul Makó (pe care ai noştri îl românizează din trei vocale şi-i zic Macău!), apoi Deszk (oraş cu foarte mulţi bulgari - iată explicaţia pentru legumele şi florile puse peste tot la vînzare, inclusiv piparca roşie, cum spun românii arădeni la paprika) şi, foarte repede, oraşul Szeged - în care românii din Nord-Vest vin fie pentru spitalele de-aici, fie pentru Szeged Plaza, un mall apărut pe cînd în România nu exista conceptul. În fine. Mai mergem puţin, mai depăşim alte 2-3 trailere încărcate cu Logan-uri ce merg spre Vest şi, dintr-o dată, minunea: intrăm pe autostradă! Drept care seara aveam să dorm aproape de München. Dle Văcăroiu, vă scriu aceste cuvinte din Strasbourg - unde am ajuns, de la Szeged, pe o autostradă şi de unde o să plec, spre Bruxelles, pe o altă autostradă. Nu mă pricep la chestii infrastructurale, dar am impresia că Europa înseamnă, înainte de orice, autostrăzi. A compara drumul de şarpe bătut în cap de la Bucureşti la Arad cu orice alt drum european pe autostradă echivalează cu o autoflagelare. Drept care închei promiţîndu-vă să vă povestesc, săptămîna viitoare, cum am tras de partea României un poliţist bavarez, în prag de Oktober Fest - staţi pe fază, se lasă cu bere multă! Dar vă mai spun o vorbă, la final: în lipsa autostrăzilor, noi sîntem nişte căluţi slăbănogi care nici nu trag, nici nu aleargă - doar scot aburi.