O şansă ratată
Între şansele pe care le-am ratat în viaţa mea a fost şi aceea de a deveni, la începutul anilor ’90, consultant lingvistic la redactarea primei Constituţii postdecembriste a României. Lucrurile s-au petrecut cam aşa: trecusem pe la soţia mea, care lucra pe vremea aceea la Institutul de Lingvistică. Pe cînd ne pregăteam să plecăm împreună acasă a apărut secretara Institutului, cu o mină uşor panicată. Tocmai primise un telefon de la Senatul României, de la cabinetul domnului senator Iorgovan, prin care se solicita de urgenţă colaborarea unor specialişti în probleme de limbă la definitivarea Constituţiei. „De urgenţă“ însemna că era deja pregătită o maşină care să vină şi să i ducă pe colaboratori la locul faptei. În Institut mai erau însă, la ora aceea, în afară de secretară, doar doi oameni: soţia mea şi cu mine. Dana a fost de părere să fie lăsată chestiunea pe ziua următoare. Mie însă impacienţa celor care compuneau Constituţia mi-a stîrnit curiozitatea şi am propus să mergem împreună – puteam trece şi eu drept lingvist prin adopţiune, chiar dacă mă ocupam, ca şi acum, de literatură: aveam la rîndu-mi pregătire filologică şi, în plus, eram interesat, în acel timp, de problemele „limbii de lemn“, foarte în vogă în primii ani ai deceniului 10.
Într-o jumătate de oră eram primiţi de către un senator, militar de profesie, după cum ştiam din presă, care coordona munca de elaborare a Constituţiei. Ne întîmpină grav şi prevenitor şi ne prezintă mai întîi în amănunt cum decurg lucrările la legea fundamentală a ţării. Dosarele aşezate pe birou dinaintea noastră, cuprinzînd sute de propuneri de amendamente la fiecare articol în parte, amendamente la amendamente, rezoluţii, referate, expertize ş.a.m.d. schiţează un uriaş plan de campanie. Trecînd la chestiunea pentru care fuseserăm chemaţi, îmi dau seama că elaborarea era la fel de migăloasă nu doar în conținut, ci şi în privinţa formei de redactare. Domnul senator ne lămureşte importanţa acestui aspect. Constituţia, spune domnia-sa, va ajunge pe banca oricărui elev din România şi trebuie astfel redactată încît orice cetăţean să o poată citi şi înţelege fără dificultate cel puţin o sută, dacă nu două sute de ani de acum încolo (mă gîndesc, ascultîndu l, la cum se scria româneşte pe vremea lui Asachi şi a lui Heliade). Îl rugăm să ne arate, ceva mai concret, cam ce fel de dificultăţi de formulare s-au ivit pe parcurs. Domnul senator ne previne că s-au cerut deja numeroase expertize lingvistice într-o serie de aspecte neclare. De pildă, dacă se foloseşte „a“ numai la început, la început şi la sfîrşit sau de fiecare dată. Un exemplu lămureşte misterul: e vorba de articolul posesiv-genitival în enumerări de felul „în administrarea judeţelor, a oraşelor, a comunelor şi a satelor“. Din păcate, adaugă domnul senator, specialiştii referenţi se contrazic, aşa încît pînă acum nu s-a putut lua nici o decizie care să stabilească forma corectă. Explicaţia, însoţită de o notă de nerăbdare în glas, se încheie cu o privire întrebătoare.
Mă uit şi eu la Dana şi ea la mine. Ea spune că e o situaţie de „variaţie liberă“, ceea ce pare să sporească nota de nervozitate. Eu încerc să sugerez că oricum e bine, depinde numai de cum am vrea să sune: fără repetarea articolului e mai aproape de limba curentă, de elevii pe ale căror bănci ar urma să ajungă Constituţia, cu repetarea lui de fiecare dată e mai formal şi mai solemn, ca pentru cititorul din secolul XXII, cînd cine ştie cum va mai fi româna vorbită. Rămîne ca forul constituant să decidă ce variantă preferă. Domnul senator ne urmăreşte cu atenţia tot mai încordată şi, cînd se aşterne tăcerea, întreabă: „Şi cum e corect?“
Am tot ezitat să pun pe hîrtie această povestioară. Mă gîndeam mereu cum vor clătina din cap, unii de la dreapta la stînga, iar alţii de la stînga la dreapta, lingviştii care s ar întîmpla să o citească. Poate unii dintre ei se numără printre experţii care şi-au dat avizul asupra formei de redactare a Constituţiei. Noi, Dana şi cu mine, ne-am uitat discret la ceas – trecuseră vreo două ore – şi am tranşat problema rugîndu-l pe domnul senator să ne dea textul acasă, unde să-l putem parcurge pe îndelete şi să revenim cu propuneri scrise de îmbunătăţire. Nu am mai revenit la Senat. Eu, unul, am avut o scurtă tentativă de lectură filologică a textului. Mi-am dat seama că îmi lipseşte „tăria opiniunilor“ în materie de corectitudine şi am abandonat. Spre ruşinea mea, constat că nu am în casă nici varianta intermediară a Constituţiei primită de la domnul senator şi nici pe cea definitivă, ca să văd ce s a întîmplat cu „a“.
Între timp, bănuiesc că bună parte dintre dilemele lingvistice iscate de redactarea legii fundamentale se vor fi spulberat prin elaborarea, de către cei în drept să o facă, a DOOM-ului. Iar la Litere am avut ani de zile cap de afiș în lista opționalelor de succes un curs intitulat „Noutăți în DOOM.“
Peste cîţiva ani de la tentativa de consultanță constituțională am primit propunerea de a adera la Comisia de Apărare a Limbii Române, patronată de Academie. M-am simţit onorat, neputîndu-mi opri totuşi gîndul: de cine ar fi urmat să apăr limba română? De cei care o vorbesc, pesemne. Invitaţia a fost însă uitată, ca şi referatul promis odinioară. O altă şansă ratată.
Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea București; coautor al manualelor de limba și literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educațional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.
